Cine îi citește textele lui Costi Rogozanu știe că e un tip de stînga. Mai știe însă și că e un om rezonabil cu o inteligență brici. Cartea lui, Naratorul cel rău, despre Rebreanu, Marin Preda, Petru Dumitriu și despre Eugen Barbu, te poate contraria, dar îți dă și de gîndit despre ceea ce nu poate spune decît literatura.
Cristian Teodorescu: De ce ți-ai dat (totuși) doctoratul după ce renunțaseși la asta?
Costi Rogozanu: Renunțasem la doctorat pentru că trebuia să fac presă ca să supraviețuiesc, dar și pentru că nimerisem un coordonator cu care n-aveam nicio afinitate, de nici un fel. Asta în anii 2000, la Universitatea București, începuturi. Doctoratul ăsta l-am început (și terminat) la îndemnul unui prieten precum Ștefan Baghiu căruia îi povestisem planul de a scrie un eseu doar despre Rebreanu. La fel, dacă nu știam că sînt în același film teoretic și literar cu Andrei Terian, nu mă mai înhămam la atîta lucrare. Pandemia abia începuse, eu tocmai mă mutasem la țară, m-am apucat de scris. Mi se pare o miză mare să ne vedem literatura aia mare, clasică, drept ce e: o foarte interesantă luptă de clasă în ce privește unghiul din care spui povestea. Țăranii au fost povestiți de alții. Și nu au fost menajați de un Balzac sau un Zola care aveau frica burgheză absolută: nu cumva slugile trag cu urechea? Da, slugile trag cu urechea și, uneori, cînd se mai întoarce roata istorică, scriu și romane. Romane precum Moromeții sau Cronică de familie. Preda e primul țăran care a scris fără milă și complexe despre toată lumea, nu doar despre țărani. Ion Creangă era un țăran „acceptat“ și modelat de Junimea. Preda a călărit momentul istoric al răsturnării din 1948 și a scos tot ce se putea mai bun din răsturnările politice și sociale.
C.T.: De ce-ar fi mai bună critica sociologică pe care o propui tu în Naratorul cel rău decît critica estetică?
C.R.: Nu e neapărat sociologică, am încercat să scriu ce-mi place mie cel mai mult să citesc: cum văd literatura marii autori de teorie, de la Marx la Lukács. Adică vreau să văd luptele politice, ideologice care nasc un anumit gen literar, un anumit public etc. Eu nu mă prefac, precum estetizanții, că, de exemplu, putem citi Moromeții ca și cum în jur n-ar fi fost o întreagă fierbere socială, schimbări, industrializări etc. Și nici nu mă apuc „să salvez“ Moromeții cum că ar fi bună tocmai pentru că n-ar fi o carte prea comunistă. E și o carte bună, e și comunistă. Pînă acum, iubitorii și dușmanii lui Preda au scris practic la fel: Preda e bun (sau prost) pentru că e anticomunist, pentru că lupta cu regimul. Prostii, pe scurt. Preda a gîndit complex situații pe care noi acum le simplificăm nepermis. De exemplu, a prezentat schimbarea clasei țărănești ca inevitabilă, nu ca pe un rai al filozofilor din poiana lui Iocan, cum o dau estetizanții. Aia nu era o stare ideală, interbelică. Ci o stare care trebuia schimbată. Ca să se înțeleagă și mai bine, abordarea strict estetică te duce la situația regizorului Stere Gulea. Ecranizezi în anii ’80 primul volum din Moromeții. Frumos, nimic de zis, foarte bun, regimul comunist băga bani în filme, nu glumă. După aia, la ecranizarea Moromeții 2, Gulea face o ciorbă din volumul al doilea al romanului, dar bagă și alte impresii personale despre ce-ar fi vrut Preda să zică, nu cumva să iasă „prea comunist“. Mă rog, nu doar oribil, ci anti-Preda. Preda era un comunist complex, cum și Niculae Moromete era, unul trădat de comuniști oportuniști, cu speranțe și dezamăgiri. Gulea l-a făcut praf. Nici nu vreau să-mi imaginez ce-o fi în Moromeții 3, că am văzut că abia ce-a fost premiera.
C.T.: Ești sigur că Marin Preda înMoromeții e un reprezentant al realismului socialist? Fiindcă mie mi se pare că tocmai cu realismul socialist se ceartă el acolo.
C.R.: Ai citit, sînt sigur, ședințe de-ale scriitorilor din perioada anilor ’50, ședințe ideologice. Păi, Dumitriu, Preda și alții făceau praf nereușitele realist-socialiste. Se ieșea de acolo ca dintr-o arenă. Toți erau nemulțumiți de vagoanele de literatură realist-socialistă rudimentară. Deci, da, scriitorii buni se certau tot timpul cu realism-socialismul, dar apoi încercau să-l facă mai bun. Și Preda a reușit. De aia și trebuie citite împreună cele două volume, nu cum propune critica: primul e bun, al doilea e „compromis“.
C.T.: În Cronică de familie, Petru Dumitriu mi se pare la fel de tezist ca în Drum fără pulbere, doar că mai abil propagandistic, iar în comparație cu romancierii-propagandiști ai vremii, de zece ori mai talentat. Dar ție?
C.R.: E un scriitor fenomenal. Forța de muncă e impresionantă. Talentul e exploziv. Și, în cazul lui, nu mă deranjează teza: eu vă invit să vedeți că tocmai tezismul îi salvează opera, îi dă acea voce pe care eu am numit-o „naratorul cel rău“, adică inventează un unghi ideologic nou, „proletar“, să-i zicem, din care să relatezi istorie. Acel ochi rău al claselor de jos care judecă și refac istoria din propriul unghi, abia asta e ceva unic, e originalitate a romanului est-comunist cu adevărat. Mai mult, Dumitriu nu e doar Cronică de familie. E și Incognito, un roman foarte interesant, care păstrează structuri realist-socialiste, dar îl publică în Franța, după fuga din România, și e o încercare de anticomunism timpuriu, interesantă pentru istoria ideologiilor noastre. Și, mai ales, avem șiColecţii de biografii, autobiografii şi memorii contemporane, cărțoi în care sînt prinse bijuterii precum „Proprietatea și posesiunea“.
C.T.: Rebreanu scria în jurnalul lui că în fiecare casă de țăran din România exista o carte scrisă de el. Exagera sau țăranii analfabeți le compărau pentru decor? Dar cîți dintre țăranii români de azi or fi citind?
C.R.: Exagera, evident. Țăranii încep să citească serios abia în timpul comuniștilor, cînd ajung biblioteci multe și serioase la sat, nu doar cu propagandă, ci și cu clasici. Nu erau doar decor. Taică-miu era mecanic agricol, la un SMT, la țară. Citea. Nu exagerat, dar era parte din timpul lui liber. Era pe vremea cînd literatura nu fusese încă ștearsă din preocupările maselor de televizoare și telefoane. De aia mă și interesează să scriu despre epoci în care literatura era regină, era divertisment de masă. Deci faptul că țăranii sau orășenii nu citesc acum e doar o etapă istorică și atît, nu are rost să le facem și morală.
C.T.: Cum și la oraș treaba cu cititul merge prost, spre ce ne îndreptăm? Vom avea cărți, dar nu și cititori pentru ele?
C.R.: Cititul e infrastructură. Nu creezi condiții de citit? Nu se citește. Eu mă uit ce se întîmplă la țară. Se fac proiecte europene, se cumpără mobilier nou, dulapuri noi, se fac clădiri noi, dar cînd intru în bibliotecile școlare care mai există, 90% din cărți sînt alea publicate și achiziționate în comunism. Copiii vor cărți noi, sînt și ei fascinați de obiecte noi, precum adulții. De ce ar citi un Jules Verne jerpelit pe care noi l-am citit în varianta nou-nouță? A doua chestie e că trebuie să ne obișnuim că literatura nu mai e principalul vehicul de idei, propagandă, ideologii. Nu mai e ce era acum o sută de ani. Însă ea tot are o putere incredibilă de a reda voci, epoci. De aia și fac un soi de arheologie, de aia sap printre rînduri după realități politice și sociale. Literatura conține acele mari adevăruri pe care nu le pot spune direct nici sociologi, nici istorici, nimeni altcineva decît scriitorii. Pentru asta va fi mereu un public, mult mai mic, dar va fi. Ce nu înțelegem noi, românii, e că publicul ăla se construiește. Altfel, e ca și cum ai vrea ca oamenii să iubească fotbalul fără să-l transmiți nicăieri sau fără să investești în stadioane.
1.840 de vizualizări
1 comentariu