COSTI ROGOZANU: „Or fi mulți analfabeți funcțional, dar e plină România de alfabetizați nefuncțional“

După recentele întîmplări care au făcut să vuiască mass-media autohtone, jurnalistul Costi Rogozanu, care s-a dus profesor la țară, mi-a spus cum se vede de acolo școala din România.

Cristian Teodorescu: Ți-e frică să intri la ore?

Costi Rogozanu: Ei, nu se pune problema fricii, am frici mai curînd de valul postpandemic care a prins ciclul primar pe vremea COVID-ului. De aceste generații trebuie să se înfricoșeze mulți profesori. Intră într-un gimnaziu! O să vezi copii derutați, insuficient pregătiți. Bieții elevi au pierdut mai bine de un an contactul cu învățătorul/învățătoarea, iar ăsta e un mic dezastru mai ales în mediile unde copiii află la școală ce e spațiul public în general, nu doar tabla înmulțirii. Am doar doi ani de profesorat, partea de violență care mă îngrijorează este cea exercitată de societate asupra copiilor, mai curînd, decît o posibilă violență asupra mea. Cine știe, cel mult vreo furie de elev poate se va răsfrînge asupra cauciucurilor mașinii cu care fac naveta. Asta e, la schimb. Dar, pe unde predau, nu s-a pus problema de agresiune asupra vreunui profesor.

C.T.: De ce ne mirăm de violența din școli, cînd unde te întorci dai de violență?

C.R.: Corect, nu știu de ce ne mirăm. Violența este soluția atunci cînd nu mai sînt soluții. Cînd ai un sfert dintre elevii de gimnaziu care se retrag înainte de Evaluarea Națională, acolo crește un popor părăsit, care muncește cel mult la negru sau care visează la combinații, dar extrem de puțin dotat pentru socializare normală. Aceștia vor fi și foarte greu de angajat, de integrat în piața muncii. Evident că vor crede în pumn, în lucruri rezolvate rapid. De aici crește și violența domestică, și cea publică. Sute de mii de cetățeni părăsesc școala și nu mai înțeleg nici minimum din contractul social.

C.T.: Ce învață copiii noștri în cei șase ani de-acasă?

C.R.: Copiii de acum sînt copiii generației de 20-45 de ani. Cei cu părinți tineri și foarte tineri vin, în general, din medii defavorizate. Cei cu părinți mai în vîrstă sînt clasă de mijloc, ei fac copii mai tîrziu, nu la prima tinerețe. Prima categorie e specială. Pentru că ei sînt copiii copiilor părăsiți de statul ăsta. Deci, cînd ai părinți foarte tineri, ei înșiși niște semiexcluși, normal că primii ani de acasă devin o mare problemă.

C.T.: „Școala e de vină, că nu-i educă!“?

C.R.: Școala își are vinile ei. Dar nu-s alea pe care le urlă asociațiile de părinți și nici tot felul de experți la fără frecvență. Se spune că școala nu educă pentru piața muncii. Nu zău? De aia exportăm ingineri și medici, electricieni și sudori la greu? Ăia unde se educă? Pe cîmp? Apoi, există un trend al personalizării educației pentru fiecare elev. Sună mișto, ca la TED Talks, dar tot ce auziți în direcția asta nu e, din păcate, decît un rahat ideologic: unul care vrea, de fapt, școli privatizate susținute puternic de stat – fix ca în industria sănătății. Clasa de mijloc românească, văzînd speriată ce sălbăticie crește în jurul ei, din medii sociale precare, a început să promoveze un vis idiot: să se privatizeze ca să ne protejăm progeniturile de pericolele sociale, de copii prost crescuți etc. Asta e cea mai mare prostie, să-ți izolezi copilul în bule socio-economice în care nici nu știi dacă o să reziști. E fix ca în sănătatea privată. Mai facem cîte o analiză-două acolo, dar, dacă ai o problemă serioasă, te duci la stat. Mi-e că asta ne așteaptă și cu educația. Că atît ne duce capul. Or fi mulți analfabeți funcțional, dar e plină România de alfabetizați nefuncțional, din ăia care știu să scrie și să citească și atunci caută toată ziua pe Google cure de cancer, conspirații cu vaccinuri și soluții de creștere hippie-capitalistă a copilului.

C.T.: „E copil bun, dar l-a stricat anturajul!“?

C.R.: Da, la 12-13 ani e o vîrstă critică. Dacă nu ești cu ochii pe copiii tăi, îi poți pierde nu neapărat în scenarii de coșmar, ci într-o zonă antisocială, ba chiar într-o blazare autodistrugătoare condimentată cu jocuri pe telefon și hăhăială pe rețele. Toți copiii sînt buni. Primul anturaj? Chiar părinții. Sînt mulți părinții care-i și descurajează, sînt ei înșiși Martori ai lui Iehova-cel-șmecher, nu cred decît că te poți descurca fără școala și gata, că școala e o fiță, ba chiar o manipulare perversă a statului. Am găsit și părinți aliați cu ai lor copii într-un fel de zeflemea antișcoală, antisocietate. Nu poți lupta cu ei cît timp statul nu oferă programe clare de evadare din astfel de situații (burse consistente, stimulente care să-i arate copilului că uneori părinții lui pot greși).

C.T.: Se fac tot soiul de propuneri de noaptea minții pentru eradicarea violenței din școli. Una e ca profesorii să-i caute pe elevi de cuțite și de alte alea la intrarea în școală. Te vezi în rolul ăsta?

C.R.: Nici dacă mă va obliga legea nu voi face așa ceva. Cu scotocirea bunurilor personale se ocupă Poliția. A, că trebuie să fii cu ochii în patru, să previi situații în care copiii devin extrem de violenți, asta e altceva. De aia și vorbesc tot timpul cu părinții copiilor, am telefoanele tuturor.

C.T.: Să se redeschidă școlile de corecție?

C.R.: Nu e o soluție. Ar fi de ajuns să fim mai vigilenți cu regulile impuse autonom de fiecare școală. Cînd simți că lucrurile o iau razna, trebuie puse în mișcare instituții care, altfel, sînt anchilozate. Consilieri școlari, inspectorate, Poliție chiar, toți ar trebui să pună la punct sisteme serioase de prevenție, nu să plimbe hîrțoage sau să defileze fără sens. Problema abandonului școlar e discutată, dar nu e înțeleasă. Sînt copii care deja se simt ca la închisoare la școală. Dar asta nu e din vina școlii, ci din vina unui sentiment general că, dacă nu pui mîna să-ți iei singur bani, privilegii, școala nu te ajută cu nimic. Ca să ieșim din acest cerc vicios, trebuie mai mulți bani pentru școală și pentru copiii din școli, burse, motivații diverse etc. Într-o societate primitivă, oamenii nu mai percep nici că o școală gratuită e un privilegiu, nu o corvoadă. Ca să iasă din aceste scheme de gîndire distrugătoare, evoluția elevului trebuie presărată cu stimulenți financiari, materiali, altfel îi pierdem de tot.

C.T.: Sînt și copiii care nu vor sau nu pot să învețe meseria de elev, „infractori în devenire“, pe ăștia cine-i potolește?

C.R.: Nu există infractori în devenire. Există medii care te fac infractor, există medii care te fac victimă. Acum 30 și ceva de ani, dacă maică-mea nu era inspirată să mă dea la o școală mai bună (după ce intrasem în gimnaziu într-o fundătură, clasă prea slabă, fotbal, bătaie și cam atît), ajungeam sigur un pierde-vară. Școlile ar trebui dotate să lupte uneori cu întreaga comunitate în care sînt plasate.

C.T.: Dar profesorul zbir la ora căruia nu se aude muscă și pe care-l urăsc elevii, ăsta ce-ar trebui să facă?

C.R.: Pe mine mă urăsc și mă iubesc elevii de vreo douăzeci de ori pe an în funcție de lecții. Pur și simplu, există chestii care nu se pot învăța cu plăcere. Și atunci învățăm să ne suportăm unii pe alții pînă cînd ajungem iar la o lecție mișto. Profesorii prea autoritari nu au ce căuta în învățămînt. Dacă e vreo reușită a ultimilor 30 de ani e tocmai asta: că nu se mai bat elevii la modul organizat. Pînă și copiii-problemă își dau în petic la școală pentru că se simt protejați, știu că nu pot păți nimic grav dacă fac o prostie. Iar asta e o veste bună! Problema e că ei ajung violenți pentru că sînt abuzați masiv și direct, și indirect, mediatic, în afara școlii. Deci ideal ar fi ca sentimentul ăsta de siguranță în școală, faptul că știi că nu poți lua bătaie în școală, că nu poți fi umilit, să devină motiv de prietenie. Nu se poate însă, treaba e mult mai complexă, aici sînt prostia și paradoxul: copilul-problemă, după ce toți îl învață în afara școlii numai tîmpenii, după ce e abuzat în fel și chip, interpretează siguranța din școală ca pe un semn de slăbiciune și de prostie a autorității, a statului. Nu mă mir. Doar așa învață de peste tot: cine plătește taxe, cine își vede de treabă e „fraier“. Aici trebuie recuperată autoritatea cumva, autoritatea din afara școlii asupra destinului copiilor. La cît abandon e, asta ar mai lipsi, să și saturăm școala de pedepse. Nu, mai trebuie și ca altă lume să-și facă treaba, în afară de profesori și în afara școlii. Știu că sînt profesori-problemă destui, aceștia trebuie evaluați corect și descurajați rapid să profeseze.