Cînd vine vorba de vinuri, experienţa mea e mai mult cantitativă decît calitativă. Am băut destul de mult cît să mi se facă rău, dar nu destul de bine cît să-mi dau seama ce beau. Ştiu la fel de multe despre vinuri bune cît ştiu şi despre tîmplărie. Tocmai de asta m-am oferit cînd în redacţie mi-au zis că cineva trebuie să meargă la crame la Recaş. Printre cei cu care aveam să merg la degustare erau oenologi, critici gastronomi, jurnalişti de la publicaţii de HoReCa, proprietari de restaurante şi magazine specializate de vinuri. Şi eu. Am trecut, totuşi, repede peste complexul de inferioritate, consolîndu-mă cu gîndul că au nevoie şi oamenii ăştia de diversitate în opinii.
Am ajuns la cramă. În poartă ne aşteaptă Philip Cox, acţionarul britanic al Cramelor Recaş, pe care cînd îl vezi prima oară ai senzaţia că-i un clişeu ambulant. Arată prea fix ca un podgorean ajuns la bătrîneţe. Dar după ce treci de primul contact şi-l auzi cum şi despre ce vorbeşte, îţi dai seama că părul prins în coadă şi grizonant, îmbrăcămintea care e şi business şi hippie în acelaşi timp merg mînă în mînă cu felul lui de a fi. În toată afacerea asta cu vinul el vrea două lucruri: să facă bani şi, mai important, să facă nişte vinuri bune. Are cîteva rezervoare în care an de an se aruncă la făcut vinuri experimentale. E genul de om care, din cauza pasiunii, se ceartă cu cei de la Vînzări că nu-l lasă să-şi facă de cap, cu ăia de la Juridic pe denumiri şi cu fermierii pe cum se fac strugurii. A venit acum 20 de ani în ţară şi la vocabular i-a luat-o de mult în faţă lui Vanghelie.
Din ce văd eu (şi merg mai mult pe cuvîntul oamenilor de-acolo, mai experimentaţi decît mine), crama arată suspect de european. Toate sistemele de depozitare, răcire, îmbuteliere sînt întregi, fără ţevi legate cu bandă izolier, fără scurgeri, lipituri şi improvizaţii. Totul e de o normalitate atipică pentru o întreprindere din România. Ba chiar şi-au făcut şi o staţie de epurare a apelor reziduale, doar de dragul mediului şi fără fonduri de la stat. Deja sînt în punctul în care scepticismul de bun-simţ al jurnalistului îmi zice: „Vrăjeală!“.
După turul cramei vin degustările. Aici se complică lucrurile pentru mine. Mi se plimbă prin pahare vreo 20 de vinuri şi mi-e groază că, la cît de afon în gură sînt, observaţiile de pe fişa mea de degustare nu-s decît în termeni comparativi cu vinurile pe care le cunosc şi eu: „mai bun ca vinul lu’ tata“, „mai naşpa ca vinul lu’ tata“ sau „între vinul lu’ tata şi cel al lui Dinescu“.
Problema cea mai mare pe care o am e că eşuez grav la capitolul de degustare şi-i cam dau bice la capitolul băut. Nu ştiu ce naiba, ori nu-s umplute paharele cum trebuie, ori degust eu cu prea mult entuziasm că, fac ce fac, şi la sfîrşitul degustării, în loc să torn vinul care rămîne în carafa pentru resturi, constat cu surprindere că nu mai am ce vin vărsa. După primele nouă selecţii, pe lista mea de observaţii sînt notate pe colţuri următoarele lucruri: „Brînza cu mucegai e foarte bună!!!“, „Numai bun pentru gagici“ şi „Ăsta e un pic mai altfel“.
Din toată experienţa asta cu degustatul am învăţat foarte multe lucruri despre vinuri. Primul ar fi că nu mă pricep la ele şi nici nu-mi plac atît de mult. Al doilea e că oenologia chiar e o ocupaţie pentru obsesiv-compulsivi. Un viticultor pasionat e echivalentul gustativ al unui Stradivarius care se chinuie mereu să facă vioara perfectă. E atît de multă ştiinţă încît n-ai zice că mai e loc şi pentru pasiune, dar vin bun făcut fără artă nu există. A treia lecţie e că trebuie să evit categoria de ţărani care beau „Sînge de taur“ cu Cola. De acum înainte o să am măcar decenţa ca, atunci cînd beau un vin bun, să-l învîrt un pic în pahar şi să-l miros înainte de a-l da pe gît. Eventual, dacă e vreo gagică prin preajmă pe care vreau s-o impresionez, să folosesc şi două-trei propoziţii care-mi sună mie a chestii zise de un connaisseur.
Ah, Raul, şi cînd mă gîndesc că puteam fi în locul tău! Parcă-mi vine să te strîng de gîţi!