Cînd erau vara căldurile mai mari, de-ți venea să-ți dai jos și pielea de pe tine, cine umbla pe stradă în costum gros de stofă, cu vestă și cu cravata strînsă impecabil la gît? Poetul și romancierul Mircea Ciobanu. Scriitorul, om credincios, nu-și ascundea evlavia pe vremea lui Ceaușescu, ceea ce pe atunci nu era o manifestare publică bine privită oficial.
Ca și Florin Mugur, Ciobanu era redactor la Editura Cartea Românească, dar spre deosebire de Mugur, nu îmbunătățea cu mîna lui cărțile scriitorilor consacrați. Le spunea ce le scîrțîie prin texte și-i lăsa să se descurce. Le explica, într-un amestec de cinism și credință, că nu se poate amesteca în harul pe care El l-a dăruit fiecăruia. Cu debutanții era mai îngăduitor – îi trata ca pe neofiții care trebuie feriți de greșeli, fie ele și literare. Ciobanu apărea la restaurantul scriitorilor, în costumul lui gros, cînd lovea arșița mai tare. Nu era niciodată transpirat și, cu vocea lui groasă, le explica ateilor care asudau pe la mese că El i-ar fi îngăduit să-și pună și paltonul fără să se plîngă de căldură, dar că asta ar fi însemnat să cadă în păcatul trufiei. Și tot pentru a nu cădea în acest păcat le mustra pe chelnerițe dacă nu-i aduceau vinul de la gheață.
Publicat în Cațavencii, nr. 9(87), 2013
