De cînd îl preocupă erecția colesterolului, de a trecut la oușoare de prepeliță, Gigi Becali are ghinion cu echipa. FCSB, care părea să-și fi dichisit toate angrenajele de nu mai avea nimeni curaj să parieze împotriva ei, decît dacă voia să-și piardă banii sau să dea marea lovitură împotriva curentului, a început să scîrțîie. Și-a luat adio de la Cupă, însă cum cipriotul Elias Charalambous nu-i iese din cuvînt la alcătuirea echipei, Becali a înghițit în sec și a zis că nu-l interesează decît campionatul. Și strugurii sînt acri, cunoaștem!
Dar ne gîndim, cu pluralul modestiei, că dacă îi place să decidă cine intră și cine iese de pe teren, fratele Muntelui Athos, care și-a tot luat antrenori vrînd să și-i facă marionete, pînă l-a găsit pe acest preasupus cipriot, mai bine se apuca de niscaiva cursuri de antrenorat, își lua licența și nu se mai încurca cu interpuși.
Altminteri, spre consolarea lui Gigi și a lui Dan Șucu de la Rapid, a lui Mititelu și a altor investitori păguboși în fotbal, uite ce se-ntîmplă și cu echipe pentru care una sută de milioane de euro e o cheltuială măruntă. Manchester City, cu Guardiola la timonă, o duce prost spre nasol! PSG-ul nu mai e ce a fost, Barcelona o zbîrcește cînd îi e lumea mai dragă lui Xavi Fernandez, Bayern München tocmai ce a încasat-o memorabil la Frankfurt, iar Braziliei, această cloșcă inepuizabilă a fotbalului mondial, nu-i merge nici ei grozav. Fiindcă măreția fotbalului nu înseamnă doar ca vreo echipă din liga a treia să învingă campioana primei ligi, ci și ca echipele mari să intre în inexplicabile eclipse de formă. Miracolul pe dos, cum ar veni.
Ar mai fi ceva, însă. Și acest ceva nu ține de hainele pe care le poate îmbrăca miracolul, ci de schimbătoarea psihologie a galeriei. Cînd a fost Rapidul retrogradată, de juca la matineu cu echipe de care n-au auzit decît comunele din care provin ele, se ducea galeria după echipă și în Giuleștiul vechi n-aveai loc de fanii acestei echipe a legendelor de tot soiul. Iar anul ăsta, de cînd și-a pus Rapidul în gînd să tragă la titlu, ceea ce părea cît se poate de posibil, mai ușor găseai un bilet în plus la Scala din Milano decît la meciurile de acasă ale urmașilor lui Greavu, Lupescu și ai lui Rică Răducanu. Acum, cînd Rapid a intrat într-o serie neagră, fanii și-au adus aminte că mai au și alte treburi decît să se ducă pe stadion să vază cum se topește ca lumînarea visul cîștigării campionatului. Or, să ne scuze marii rapidiști – cei vreo cinci mii care se duc să facă galerie echipei indiferent ce s-ar întîmpla pe gazon! –, o mare echipă are și o galerie pe măsură. Încît mai că am zice că atunci cînd clubul are o galerie ca Barcelona sau ca Bayern, ori la noi ca Rapid pe vremea lui Tudorică Trompetistul, e musai să te ridici la înălțimea ei, chiar și atunci cînd planetele au intrat într-o conjuncție răuvoitoare cu norocul său.
Din nenorocire, Becali nu dă nici măcar o ceapă degerată pe galerie, la fel cum nici galeria nu moare de dragul lui, iar la Rapid zeul tutelar al galeriei pare să fi intrat într-o zodie nasoală. Așa că, ce să zicem, ca și echipele, galeriile lor or fi avînd și ele nevoie de psihanaliști dibaci, să le scoată din depresie.
Mie cel mai mult mi-au plăcut Los Platanos, galeria FC Național în scurta sa epoca de glorie.
Ăștia erau galeria celor de la Progresul, cu alt nume, nenorocos cum s-a dovedit mai tîrziu.