A apărut şi al treilea volum din 1Q84 de Murakami*. Dacă le-aţi citit pe primele două, despre care am scris, sigur o să-l luaţi şi pe ultimul. Iar dacă începeţi cu ăsta, probabil că o să căutaţi şi primele volume. Japonezul limpezeşte aici misterele din I şi II, dar asta ca să te bage şi mai tare la idei.
Convingerea lui e că trăim într-o lume falsă, cu ştiri falsificate, în care de-abia dacă dibuim o fărîmă de real. Care-i fărîma de real din acest 1Q84 al lui Murakami? Ceea ce simţim? Nu, fiindcă simţurile ne pot înşela cu succes. Dacă mănînci ceva pe întuneric, de pildă, gustul îţi face figuri, încît nu-ţi mai dai seama ce mănînci. Ceea ce facem? Nici atît: pentru că putem fi manipulaţi, fără să ştim, de falsitatea care ne înconjoară. Sau noi înşine putem produce falsuri aidoma personajelor lui Murakami care rescriu romanul unei adolescente autiste. Ceea ce ne place să credem despre noi înşine? Scepticul japonez te obligă să te desfoliezi ca o ceapă pînă te trezeşti că din ceea îţi închipui că eşti nu mai rămîne decît ce ţi se spune că erai pe vremea cînd nu ştiai că eşti! Tengo, matematicianul-scriitor, nu ştie sigur nici măcar asta.
Tatăl său în acte pare să nu fie tatăl lui biologic, iar bătrînul, înainte de a muri, lasă la latitudinea lui să se considere sau nu urmaşul său. Aomame, asasina în serie trimisă să facă postum dreptate femeilor care s-au sinucis sau au fost omorîte de bărbaţii lor în primele două volume, devine acum un fel de purtătoare a unei imaculate concepţiuni, convinsă că a rămas însărcinată cu Tengo, deşi acesta n-a atins-o. La fel cum în 1984 al lui Orwell singurul mijloc de a scăpa de sub supravegherea lui Big Brother e să treci în clandestinitate, în 1Q84 şansa de a ieşi din falsitate e să decizi singur cum vrei să fii. Adică să te sustragi mecanismului şi să ai curajul să trăieşti pe cont propriu, chiar dacă asta înseamnă să renunţi la confortul sentimentului că faci parte din turmă.
