De obicei, Octavian Paler nu rîdea decît la glumele pe care le făcea el, în rest zîmbea, așa, din politețe. Cînd se ducea la televizor era serios, de cele mai multe ori încruntat. Dacă i se însenina fața, asta însemna că ar fi zîmbit, dar îl împiedica gravitatea situației. Deși părea imperturbabil, se ținea după el teama că nu și-ar găsi cuvintele, cum li se întîmpla altora, care își pierdeau frazele pe drum. Pentru bătrînul ardelean, perspectiva unei bîlbe sau a unei fraze lăsate în aer echivala cu anticiparea unei catastrofe. Așa că excursiile la televiziuni mai mult îl stresau decît să-i placă. Cu articolele pentru ziar nu-și făcea griji, le recitea de cel puțin trei ori pînă să le trimită dactilografiate la redacție.
Odată, la o televiziune, moderatorul, nou în meserie, era atît de crispat, încît Paler încearcă o glumă, ca să mai destindă atmosfera. O știa de la Andrei Pleșu, voce jovială, care stîrnea hohote de rîs cu ea. Moderatorul se încruntă și mai tare, și-i adresează o întrebare în registru grav, aproape mortuar. Paler – ce să facă? – se încruntă și el. Dă să răspundă, dar moderatorul anunță subit publicitate, după care se pune pe rîs. Nu-i venise să creadă că Maestrul Paler trecuse pe umor! „Asta o știu de la Pleșu. E celebră”, a recunoscut bătrînul moralist. „Știu, domnule Paler. De-aia n-am rîs în emisiune. Noi nu mai sîntem în relații cu dl Pleșu. Dacă rîdeam, s-ar fi interpretat.” De data asta, mi-a povestit Paler, rugîndu-mă să-mi țin gura, a izbucnit el în rîs: „Îți dai seama, domnule? Tînărul mi s-a părut lovit de cufureală, și pe el îl cufurea rîsul”.
47 de vizualizări
