Vasile Alecsandri (1821?-1890) n-a avut, în Bacău, norocul concitadinului Bacovia. Dacă depresivul simbolist are astăzi, în locuința tinereții, muzeu memorial cu curte îngrijită, fosta casă moștenită de la tată, vornicul Alecsandri, a celui mai mare poet român de pînă la apariția lui Eminescu (apud Titu Maiorescu) e doar o ruină fetidă între blocuri ponosite.
Născut undeva în actualul județ Bacău (nu se știe exact nici cînd, nici unde, nepăstrîndu-se documente oficiale din acele vremuri tulburi în care familia Alecsandri se refugia din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti – 14 iunie 1818, la Bacău, de la Academia Română citire; 21 iulie / 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, conform altor surse), micul Vasile copilărește scurt la conacul moșiei de la Mircești, trimis de foarte tînăr la studii la Iași și la Paris, acolo unde ajunge coleg de școală cu Kogălniceanu sau Cuza. Și, ulterior, la revenirea în țară, coleg de revoluție cu Bălcescu, în mișcarea pașoptistă de catifea care n-a schimbat, în Moldova, altceva decît domiciliul său. Surghiunit într-un exil temporar, conul Alecsandri avea să se întoarcă după cîțiva ani și mai hotărît, ca să-și continue ascensiunea în ierarhiile statului pînă la marea demnitate de ministru al Treburilor Externe în administrația Cuza. Autor de proze, comedii, drame istorice și pasteluri, culegător de cîntece și balade populare, dăruitul moldovean, membru fondator al Academiei Române, care și-a îmbinat talentele artistice de poet, dramaturg și publicist cu aptitudinile de politician și diplomat, merită cu prisosință titlul de prim cetățean de onoare al Bacăului.
Numai că onoarea asta nu înseamnă mai nimic dacă urbea nu ți-o respectă. Cîteva sute de metri mai încolo de statuia sa din fața Casei de Cultură ce-i poartă numele, kilometrul zero al orașului, cea mai veche construcție băcăuană cu venerabila vîrstă de circa 250 de ani, în care însuși poetul susținea, în 1856, că s-ar fi născut, se află actualmente într-un avansat proces de degradare. Înconjurată de blocuri comuniste, cu intrarea între un bătător de covoare, poartă de fotbal a puștilor din incintă, și niște rufe puse la uscat pe sîrmă, Casa Alecsandri, cum e (re)cunoscută de memoria comunității, suferă stoic, cu ferestrele bătute în scînduri și zidurile sfîșiate, în aceeași stare deplorabilă ca și clădirea anexă cu geamuri sparte și pereți prăbușiți devenită locuință de noapte pentru oamenii străzii, care, încercînd să se încălzească, fac foc în interior, incendiind-o periodic.
Cum s-a ajuns în situația asta, doar autoritățile locale și italianul care-a cumpărat-o cu gînd s-o dărîme, în 2000, după retrocedarea către urmașii proprietarului de dinainte de naționalizare, ar putea să spună. Cert e că, indiferent cît și-a dorit signor Mario să intre cu buldozerele în ea, clasificarea ca monument istoric de categoria A, de importanță națională și universală, i-a stricat toate planurile imobiliare. Așa c-a abandonat-o în voia sorții, sperînd, probabil, ca intemperiile, șobolanii și aurolacii să facă ce nu poate el. Paragina s-a accentuat pe măsură ce prelungitele negocieri de reîntoarcere în domeniul public din ultimele două decenii au tot eșuat, iar acum doar naiva Speranța, proasta aia care moare ultima, sinucigîndu-se, mai crede că cel mai important edificiu al Bacăului, istoricul loc legat de părintele Cucoanei Chirița, va avea parte, cîndva, de restaurare și de revenirea la destinația de așezămînt cultural de-acum un secol.
Pînă atunci, imobilul de patrimoniu devastat de ploi și zăpezi, carantinat în spatele gardului metalic pe care stă atîrnată plasa colorată cu fața tristă a celui ce-a fost o personalitate de seamă a Moldovei și a României secolului al XIX-lea, a intrat în al treilea an al bicentenarului extins de la nașterea Bardului de la Mircești sub forma unui cadavru arhitectonic acoperit în giulgiul promisiunilor nemuririi. Care așteaptă, încă în picioare, mîntuirea celui ce-ar putea rezolva cumva problema. Cel mai probabil, un viitor cutremur.
