În anii ’90, lumea literară începuse să ridice capacul de pe oală. La Uniune, discuții mari, dacă să fie dat afară Eugen Barbu numai pentru plagiatul din Incognito sau și pentru turnătoriile cu damf securistic pe care le publica în Săptămîna. Pînă la urmă a fost dat afară pentru amîndouă. Negrul lui, Nicolae Paul-Mihail, se ceartă cu Barbu și începe să povestească despre negritudinea lui literară în serviciul romancierului, asta în timp ce dinspre SRI fîsîiau primele informații despre scriitorii care turnaseră la Securitate.
Printre primii dați de gol, Dan Zamfirescu, eruditul care, în loc să-și toarne cenușă în cap, se lăuda pe toate drumurile că-și pîrîse confrații, din patriotism. Marele lui regret era că nu-i turnase destul. La o emisiune de televiziune, cineva i-a bătut obrazul, fiindcă unii dintre cei despre care scrisese eruditul la Securitate fuseseră bătuți la interogatorii, iar alții își luaseră lumea în cap. Dan Zamfirescu nu părea deranjat de aceste consecințe. O dădea pe Neagoe Basarab, pe conspirațiile rușilor și-l probozea pe negrul lui Barbu, pe care nu-l scotea din nerecunoscător. Dar cînd l-a ciupit cineva de coarda sensibilă, că el, cărturarul, om cu operă, s-a coborît pînă într-acolo încît a devenit negrul Securității, făcîndu-le treaba băieților, Dan Zamfirescu n-a mai rezistat. Dacă era pe-așa, el a fost și negrul marelui George Ivașcu, i-a scris Istoria. Să i se pună și asta în cont. Cum Ivașcu nu mai avea cum să-i răspundă, eruditul a insistat: făcuse un act de cultură sub acoperire!
