Anul trecut, pe vremea asta,
nu era week-end fără plimbare cu pet-uri și zornăitoare prin mai toate orașele. Alba Iulia, orășel mic și vesel, nu făcea excepție. Sigur, coloana de manifestanți albanezi era mai mică decît o coadă la carne de pe vremea lui Ceașcă, dar era veselie. Anul ăsta, în schimb, liniște totală, nene, de cînd s-au deschis cîteva crîșme noi prin Cetatea proaspăt renovată și revitalizată cu fel și fel de locuri în care se practică sportul cu sticla. Sîmbătă pe la amiază însă, o amică oengistă/activistă mă ia pe Facebook, direct: azi la 3 ne întîlnim în față la Cinema Dacia, ne plimbăm cu bicicletele, Ice Ride save the Arctic. Hopa, deci anul ăsta nu mai salvăm Roșia Montană, îmi zic eu. Da’ care o fi treaba cu Arcticul, n-am prea înțeles, mai ales că nu știam să-l fi concesionat vreo firmă canadiană. Pînă la urmă, mă las convins și decid să mă duc, pen’ că, mi-a mai zis amica, nu se merge tare cu bicicletele și au să fie și cîțiva pe jos. Că eu, unul, încă nu am terminat protestul cu “Salvați roata de la bicicletă”, că am camera spartă și parcă m-aş fi simțit prost să salvez Arcticul înainte să-mi salvez țoacla.
Ajung eu la ora 3 fix la locul de întîlnire,
unde o mînă de oameni stăteau ciorchine în jurul cîtorva biciclete. Sau, hai, ciorchinel, că nu erau mai mult de zece inşi. Amica mea, oengista, înarmată cu niște capete de animal și de pasăre arctică decupate din hîrtie, se străduia să le prindă cu ace de siguranță în piepturile protestatarilor. Mai un cap de vulpe polară sau de-a noastră, că pozele erau alb-negru, mai vreo specie de pinguin special, care – pentru că fusese bună imprimanta – semnăna mai mult cu peștișorul Nemo, și tot așa. Organizarea se face ad-hoc și, în timp ce o doamnă ordona micul grup, astfel încît să dea bine în poză, un tip mă întreabă dacă nu vreau un gomboț. Ce să vreau? – întreb eu mirat, la care el îmi întinde o pungă cu găluște cu prune. Pînă aici, marfă protestul. Apare și o mașină de jandarmi din care coboară doi inși ce urmau să însoțească “protestul”, se stabilește traseul, pe Bulevard (sînt, în Alba Iulia mai multe bulevarde, dar unul singur e ZĂ Bulevard), prin parcul cu arteziană și, în final, oprire la statuia lui Mihai Viteazul, în Cetate, pentru o nouă sesiune de pozat.
Nici nu pornește bine micul grup
că de undeva, de după un boschet, apare un moșulică ce părea cam amețit: Fire-ați ai dreacu’ cu partidele voastre cu tot! Cine p…la mai candidează și de la partidul ăsta, Arctic? Ce să faci, e campanie, lumea e veselă. Pe drum, o întreb pe amica mea oengistă care-i, totuși, faza cu “protestul” ăsta. Ce treabă avem noi aici, în Ardeal, cu vulpile polare ori cu orătăniile din Arctic? Că, așa cum bănuisem, ne plimbam ca să salvăm oceanul, nu frigiderele. Se pare că, din ce mi-a explicat amica, era un fel de ziua internațională a salvatului, sau ceva de genul ăsta, că mai nou avem mai multe zile internaționale a ceva decît sfinți în calendar, și că totul fusese organizat prin intermediul Greenpeace. Bașca, în România doar grinpișii din Alba Iulia au ieșit să mărșăluiască. În liniște, fără trompete și agitație, ba chiar aproape neobservat – dacă nu pun la socoteală sudălmile cîtorva, care erau nervoși că, în loc să salveze animale de la noi, bicicliștii (cei zece) voiau să-l salveze pe Nemo –, marșul de salvat Arcticul din Alba Iulia a decurs OK.
Ce-i drept, indiferent că e o chestie de salvat ceva sau altceva,
oamenii sînt cam aceiași, jandarmii la fel, toată lumea știe pe toată lumea atît de bine încît nu mai era mult și mica gașcă s-ar fi oprit la o cafea, cu cei doi badigarji în uniforme cu tot. Noroc cu un cetățean din parc, ale cărui sforăituri rezonau atît de tare din pet-ul de bere încît jandarmii s-au rupt din coloană să vadă ce e cu el, dacă e beat, dacă e de la vreun partid și e obosit de la campanie sau dacă doar doarme pe jos, în mijlocul caldarîmului, pentru că era soare afară.
Și, după vreo douăzeci de minute, “protestul” și-a atins apogeul. Bicicliștii oengiști și activiști, alături de mine, băgător de seamă profesionist, au ajuns la statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, călare pe un cal normal, nu unul de mare și sigur nu de Ocean Arctic. S-au mai tras cîteva poze, după care fiecare a plecat pe la casa lui, mulțumit că a salvat ceva și în ziua aia. Iar eu m-am dus să ling o bere, rece ca Oceanul Arctic.
