Am început cu o ţuică. Şi priveam, în adierea vîntului de primăvară, cum sîngele din capul mielului se împrăştie-şurub prin ogradă. Şi gazda mi-a dat un mizilic să vină a doua ţuică. Era o turtă de praz. Şi colţosul gust de praz îmi dădea urîţenia lui în cerul gurii. Era praz de anul trecut găinăţat de orătăniile ce şi-au făcut iarna prin podul hambarului. Era praz colţos. A treia ţuică. Eram pe ce lume? În Oltenia, în Bîcleş, în ograda lui nea Horea, ce-a tras de mine să-mi povestească despre matrapazlîcurile primarului de aici. Mare şnapan. Înc-o ţuică? Nu, nu, refuz categoric. Venisem cu noaptea-n cap.
Şi nea Horea se luase cu tăiatul mieilor. Avea comenzi de zece miei spre Craiova şi chiar spre Tîrgu Jiu. Îi scotea mielului măţăraia. Deja o pîclă mi se puse pe ochi. Şi-n jurul meu veniră săteni ca să mă converseze, ca să-şi spună poveştile de urîciune despre primar. Nimic nu terminase omul ăsta. Şi încă un miel fu sacrificat. „Merge o Roşioară!“ Şi lîngă mine se agita şi înfiripa o damigeană de vin. Trăsei o duşcă. Era o apşoară, o pişoarcă, de jurai să nu mai bei. Era acidă. Şi era opt de dimineaţă şi se bea cu burta în ograda lui nea Horia care tăia miei. De ce eram acolo? Ciprian, să fi fost Ciprian, nu ştiu, căci deja îmi venea iar rîndul la Roşioara apoasă şi acidă. Primarul n-a făcut nici azi Legea agrară şi a dat casele cum a vrut el. Mare lucru nu era. De ce venisem aici? Necazuri ca peste tot în ţară! Şi Horică tăia lîngă mine al treilea miel. Trădător nu puteam fi, căci Roşioara iar la burta mea veni. Şi se trecu la glume, bancuri olteneşti despre ziarişti, că sîntem berbeci, ne aruncăm cu capu’ prost înainte. Şi spuse unul un banc că sîntem, vai de capul nostru, miei. Nu sîntem în stare să tăiem o găină, noi, ziariştii, dar vrem sîngele preşedintelui, ştim noi mai bine să fim zmei! Şi privirăm la nea Horea. Agăţă alt miel cu botul plin de verdeaţă şi iarăşi sîngele, sîngele acela era al meu? Roşioara îmi limpezea mintea cînd o beam, aşa că beam din damigeană. „Eşti în stare, zic oltenii, să tai un miel?“ Cine, io? Despre mine să fi fost vorba? Da, tu, ia o Roşioară! Păi, ai venit să-l faci albie de porci pe primar, să te vedem dacă eşti în stare să te lupţi cu un miel! Aşa era ecuaţia oltenilor. Erau vreo şase-şapte în ograda lui nea Horea şi, din vorbă în vorbă, uite la ce ajunsesem. Să tai mielul. Să iau mielul la trîntă! Hai, bă, Horică, dă-te la o parte, să vedem ce e în stare bucureşteanul. Şi femeia lui nea Horea aduse un sos uşor de măcriş. Şi schimbai vorba. „Hai, bă, taie-ne un miel!“ Nea Horea era la al treilea. Mai avea pînă la cei zece pe care-i tocmise. Îţi dă Horea un miel gratis, de-l tai! Şi oltenii mă prinseră cu Roşioara la mijloc şi vedeau cîte parale fac. Şi tăceam beat, între curaj şi laşitate nu-i mare diferenţă acum. Şi luai cuţitul în mînă şi pe Roşioara o pusei deoparte şi eram cu pantofii mei de boier în balta a mare de sînge de miei. Mă vedeam în oglinda sîngelui de miel. Arătare eram! Şi pun mielul între picioare, şi se zbate mielul şi se lăsă tăcerea grea peste loc, şi cuţitul-ambiţia-orgoliul, eram bătaia lor de joc. Roşioara, prazul, măcrişul, luam io un miel gratis. Şi tai şi mă umplu de sînge şi mielul se zbate. „Ai tăietură moale, bre!“ Cum să scrii tu despre primarul nostru? Şi olteanul e ascuns şi nu-i aud decît cuvîntul. Roşioara nu mai trece pe la mine. Şi stau toţi cu spatele. Am rămas cu mielul care mi se zbătea la picioare. Şi nu murea. „Bă, ăsta ţi-a nenorocit mielul!“
