Unul dintre evenimentele din programul festivalului de film Küstendorf, desfășurat pe final de ianuarie în resort-ul cultural Drvengrad, a fost lansarea cărții Emir Kusturica – A Cult of the Margin. Reeditare a versiunii în limba engleză a „uneia dintre cele mai complete și mai exacte biografii” a celebrului regizor sîrb, după cum a apreciat chiar personajul principal al cărții, la întîlnirea din mini-amfiteatrul „Stanley Kubrick“, neîncăpător pentru publicul care și-a dorit să fie prezent. Așezat lîngă autorul Goran Gocici și moderatorul discuției, un Emir foarte relaxat ne-a povestit cîteva faze foarte interesante din viața lui.
„Referitor la titlu, Cultul marginii: mi-am dorit tot timpul să fac filme despre oameni marginalizați, personaje de la periferia societății care se ridică și încearcă să supraviețuiască, oameni cu care am continuat să fiu prieten – fiindcă nu sînt personaje fictive, inventate doar pentru cinema. Dedicîndu-mă acestor oameni marginalizați, am devenit unul dintre ei. Nu fac parte din mainstream. Chiar dacă unele din filmele mele au avut ceva succes în cinematografe, n-am fost niciodată în elita regizorilor, realizatorilor de film de înalt nivel mondial. N-am fost nici membru al Societății Cineaștilor din Serbia, nici al Societății Franceze de Film. Odată, am fost adoptat de Jirí Menzel în Academia Europeană de Film, dar comportamentul meu și atitudinile mele politice nu prea erau în concordanță cu ceea ce se cerea, așa că la un moment dat am renunțat la calitatea de membru. Locuiesc în acești munți liberi ai Serbiei, și spun asta pentru că, din păcate, Serbia nu e atît de liberă pe cît cred oamenii.“
Care e rolul regizorului într-un film? „Un artist, actor sau regizor, reconstituie viața în secvențe. Cînd făceam al doilea film (Tata în călătorie de afaceri), am trecut printr-o perioadă de depresie și m-am dus să vorbesc cu un psiholog din Sarajevo. «Care-i problema, ce te frămîntă?» Cînd i-am zis că fac un film despre Informbiro (perioadă a Iugoslaviei comuniste în care unii oameni au ajuns în Gulag-ul lui Tito), doctorul a început să plîngă: era una dintre victimele acestui Gulag. Rolurile se inversaseră, din pacient devenisem doctor; încercînd să-l liniștesc, i-am zis mai multe despre film. Revenind la problemele mele, asistenta lui mi-a cerut să-i povestesc faze din viața mea și, la plecare, am auzit-o spunîndu-i că sînt bun la reconstituit viața. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că în arta scenică ăsta e cel mai important lucru, cînd și cum realizezi că ai făcut o scenă bună.“
Despre unul dintre cele mai bune filme din 1974 și un eveniment major din viața personală: „Eram student la Praga, urma vizionarea, ca în fiecare vineri, a unui film important din Vest, adus cu mare greutate de unul dintre profesorii noștri. De data asta, Amarcord, al lui Fellini, care făcea senzație printre cinefili. Un amic venit de la Sarajevo îmi spune că Maja, prietena mea rămasă acasă, de care mă despărțisem cu cîteva luni înainte de plecare, e curtată de mulți băieți și să mă duc s-o întîlnesc chiar acum, pentru că altfel o pierd. Ce să fac? Să mă duc s-o văd pe Maja sau să rămîn să văd filmul? Joi m-am hotărît: m-am dus la gară și m-am urcat în tren. Praga-Budapesta-(schimbare de tren)-Zagreb-Belgrad-(schimbare de tren)-Sarajevo, apoi direct în barul în care obișnuiam să ieșim împreună. Barmanița îmi spune c-a văzut-o împreună cu un tip; să mă duc la o patiserie din apropiere că o voi găsi acolo. Intru în patiserie, mănînc plăcinte, multe plăcinte, aștept: nimeni, nici Maja, nici individul. Mă întorc în gară și o iau în sens invers, Sarajevo-Belgrad-Zagreb-Budapesta-Praga. Ajung înapoi luni, obosit frînt. Norocul meu: fiind un film-eveniment, Amarcord rula încă o dată în seara aia. OK, mi-am zis: «N-am văzut-o pe Maja, dar voi vedea filmul». Intru în sală, mă așez pe rîndul 1, se sting luminile, curg primele secvențe… adorm, mă trezesc la sfîrșit. Colegii se uită la mine ca la un idiot. «Cum ai putut să adormi la cel mai tare film al celui mai mare regizor din lume, Shakespeare-ul timpului nostru?!» Urmează cîteva zile de regrete. Mă întîlnesc din nou cu amicul. «Am vorbit cu cineva de la Sarajevo: Maja a auzit că ai căutat-o, plînge că nu v-ați întîlnit, vrea neapărat să vă vedeți, întoarce-te acum acasă, du-te s-o vezi.» Din nou, aceeași întrebare: mă duc sau nu? Plec. Iar pe trenuri, Praga-Budapesta-Zagreb-Belgrad-Sarajevo, ajung din nou în bar. Întreb barmanița, discret: «Ai văzut-o cumva pe Maja?». «Cred că e la Jahorina (stațiune bosniacă pentru sporturi de iarnă), acolo e plecată toată lumea.» Vorbesc cu tata să-mi dea mașina, ajung la Jahorina cu alți trei prieteni, ninge ca-n basme, nici urmă de Maja. Mă apuc de băut. La un moment dat, unul dintre prietenii cu care plecasem se rătăcește pe munte. Îl căutăm disperați toată noaptea, aproape de dimineață îl găsim înghețat complet, ne întoarcem la Sarajevo. E sîmbătă, n-am văzut-o nici acum pe Maja, trebuie să mă întorc la facultate. Înapoi pe trenuri, Sarajevo-Belgrad-Zagreb-Budapesta-Praga. La școală, anunț mare pe ușa de la intrare: «În mod cu totul excepțional, la cererea publicului, în această seară, o nouă proiecție Amarcord». Trebuie neapărat să văd filmul ăsta. Mă duc la ora respectivă, intru în sală, începe filmul… adorm și mă trezesc la sfîrșit. Colegii nici nu vor să se uite la mine, darămite să-mi vorbească. După cîteva luni, întors acasă, în vacanță, mă întîlnesc, în fine, cu Maja, într-o cafenea din centru. Stăm la masă, unul în fața celuilalt. Liniște, nimeni nu spune nimic. Maja rupe tăcerea: «Ai auzit că Fellini a scos un film senzațional? L-ai văzut?». I-am răspuns: «Cine n-a văzut Amarcord…?». Ceva mai tîrziu, în septembrie, am fost să-l vedem împreună și, după vreo șase luni, ne-am căsătorit.“
„cele mai complete” zgaraie urat de tot pe timpan …