Îmi place lejeritatea inspirată cu care poeții tratează deosebirile dintre genurile literaturii, în special ceea ce înțelegem prin roman. Thomas Mann ricana încă dintre cele două războaie mondiale că romanele moderniste seamănă tot mai puțin cu ceea ce înțelege toată lumea prin roman. În Bani de aruncat, daneza Asta Olivia Nordenhof, care e și poetă, și profesoară de scriere creativă, a compus un poem oarecum epic căruia i-a zis roman. Acesta ar fi primul volum dintr-o anunțată serie de șapte avînd supratitlul Scandinavian Star. Aici citim cum a fost incendiat în anul 1990 feribotul Scandinavian Star, un dezastru în care au murit 159 de oameni. Despre cele întîmplate atunci povestește autoarea însăși într-un capitol dens care vrea să fie și războiul ei personal cu capitalismul.
Cîrligele care leagă istoria acestui dezastru de personajele romanului sînt destul de firave. Asta Olivia Nordenhof ne spune despre Kurt, un abulic om de afaceri, că la un moment și-a investit toți banii „munciți din greu“ într-o companie care se ocupa cu transporturi maritime și care deținea feribotul Scandinavian Star. Pînă să ajungem însă aici, aflăm poveștile lui Kurt și a soției sale Maggie, construite din flash-uri juxtapuse, care presupun participarea nemijlocită a cititorului la alcătuirea construcției. Procedeul n-ar fi o noutate, doar că autoarea îl împinge la extrem. Narațiunea e fracturată în scurte notații despre ceea ce fac și simt cei doi, fără explicații auctoriale și aproape fără indicații de context. De fapt, daneza preia vechiul behaviorism american, cel ce a dinamizat și mai ales insolitat în secolul trecut relatarea clasică, și îl pulverizează în romanul ei prin notații eliptice care uneori par duse la absurd. Efectul e paradoxal – cam ca în povestirile lui Raymond Carver –, limbajul de toate zilele, esențializat, devine straniu sau cel puțin ar trebui să devină astfel, fiindcă sînt în roman destule pagini care îți dau senzația că autoarei îi scapă din mînă tehnica pe care și-a ales-o. Kurt, cum spuneam, e abulic, așa că notațiile astea eliptice i se potrivesc: „El voia să spună ceva care să-i aducă mai aproape, dar înainte să apuce să se gîndească măcar la un singur cuvînt, Maggie deja absorbise cuvîntul în corpul și în tăcerea ei.
În jurul telefonului totul tremură, Kurt amețește; parcă tot ce altfel era ținut strîns, la locul lui, în dosarele de pe rafturi – rapoartele financiare, listele cu clienți – începe să se miște, să alunece“. Din cînd în cînd, însă, din nevoi narative, Nordenhof îl scoate pe Kurt din abulia lui, ca să priceapă ceea ce, în realitate, cititorul trebuie să afle.
Maggie, despre care aflăm că e proastă, superficială și incultă, pe măsură ce romanul avansează are revelații care nu i se potrivesc și profunzimi filosofice în gîndire care par s-o metamorfozeze într-o cu totul altă persoană. N-ar fi imposibil ca personajul să treacă și prin asemenea momente de excepționalitate, dar cum autoarea nu le analizează pentru uzul cititorului sau măcar pentru verosimilitatea textului, senzația la lectură e că biata Maggie s-a deșteptat fără să știe.
Ceva asemănător i se întîmplă însă și autoarei, care zice că vrea să doboare capitalismul, dar în primul volum al proiectatei sale septalogii încă nu știe cum. Amatorii de texte stranii și de licențe poetice, chiar și trase de păr, s-ar putea să guste romanul danezei.
Asta Olivia Nordenhof, Bani de aruncat, traducere de Simina Răchițeanu, Editura Polirom, 2026.
1 comentariu