Cum să numeri steagurile și să ieși cu rochița neșifonată

Continui, azi, cu înșiruirea marotelor de extremă-stînga, eliberate dintr-un locșor călduț, în pace și onor. Are poporul ăsta o vorbă: cap ai, minte ce-ți mai trebuie? După Oana Uiorean, trăitoare pe înverzitele și veșnicele ținuturi de vînătoare bruxelleze, cred că a venit vremea dlui Emanuel Copilaș, profesor la Universitatea de Vest. Opiniile domniei-sale se remarcă prin accentul academic, retorica ex cathedra, alea-alea. Dl profesor este, și el, un adversar neîmpăcat al capitalismului, al bunăstării, al îmburghezirii. Cu argumentația e nițel mai greu, pentru că nefericita poate fi trasă de mînecuțele logice pînă i se văd chiloțeii. Nu comentez niciodată simpatiile sau idiosincraziile cuiva. Țin de structura interioară. E treaba oricui ce e, cum e și de ce. Însă, atunci cînd pasiunea te dă afară din casă și te aruncă în stradă, în mijlocul mulțimii, ca să-ți susții ideile, trebuie să vii cu argumente. Blestematele au un defect. Pot fi analizate, descusute, cîntărite. Așa că am să iau exclusiv părerile dlui Copilaș, nu am să le tai, nu am să le extrag din context și nici nu am să le întorc cu fundu-n sus. Să vedem ce iese.

Zice domnia-sa: „Altfel, cine pune cât de cât mâna pe carte știe că istoria trecutului este permanent rescrisă de către fiecare generație în funcție de noi dovezi, noi interpretări, noi sensibilități, noi perspective etc.“. Corect Și iată prima contradicție care iese la lumină: „…acum, pentru că zilele trecute neolegionarii s-au plimbat nestingheriți prin capitală comemorând diverși «sfinți ai închisorilor» – majoritatea legionari sau țărăniști sau liberali cu simpatii legionare“. Mecanismul e simplu, iei o bucată de realitate și îndeși lîngă ea sau în ea tot ce-ți cade sub mînă. Să fie clientul mulțumit și să fie masa bogată. Exact ca în abilele pase de iluzionism. Închisorile comuniste au fost doldora nu numai de legionari, dar și de liberali, țărăniști, social-democrați, funcționari, țărani înstăriți (sau refuznici). Ca să împace capra cu varza ideologică, autorul le trage un perdaf: aveau toți simpatii legionare, deci bine le-au făcut comuniștii – și iată cum, ca prin minune, un act oribil își cîștigă legitimitatea. Dacă reinterpretarea istoriei nu ar veni la braț cu ștergerea ei, am trăi în cea mai bună dintre lumile posibile. Pentru că partidele istorice au fost adversari neîmpăcați ai legionarismului, care le jurase pieirea. Iar liderii liberali și țărăniști morți în închisori nu au crăpat pentru că ar fi fost legionari, ci exact pentru ce erau. E drept, acuzarea din acei ani i-a acoperit de muci, însă, dacă ținem să revizuim istoria, în baza unor date și descoperiri noi, ar trebui să admitem că sistemul comunist a fost criminal. Ei, aici facem ciocu’ mic și joc de glezne.

Dar de unde vine panseul? Păi, de aici: „Programul economic al AUR va face ca guvernul Bolojan să pară, prin comparație, drept unul socialist“. Constat cu amuzament că dl profesor chiar nu știe istorie. Programul economic legionar era nu chiar unul socialist, ci de-a dreptul unul semi-comunist. Dovada, dovada: critica capitalismului și a „burgheziei“, ostilitatea față de individualism, accentul pe protecția muncitorilor români și a țăranilor săraci, precum și ideea unei economii controlate și „românizate“. Ptiu, lua-te-ar dracu’ de istorie, nu puteai să taci dracului, să te reinterpretăm?

Dar să mergem mai departe: „Că prea e îmbâcsită atmosfera de ceea ce Petru Groza numea odată «revoluția sătuilor». Sau, cum spunea Mao, ca să explodeze fierea-n voi de indignare civică și proeuropeană, nu-ți întrerupe niciodată oponentul atunci când greșește“. Pentru un marxist pur și dur ca dl Copilaș, e, zău, rușinos să nu ții minte ce zicea maestrul despre „legea de bronz a salariilor“ a lui Ferdinand Lassalle. Păi, zicea că-s cuvinte goale, fără acoperire, doar ca să sune frumos în urechile publicului (proletar). Aș invita pe oricine să îmi arate și mie o revoluție a sătuilor. Nu de alta, dar e o contradicție în termeni: te revolți cînd ești sărac, flămînd, năpăstuit, nedreptățit. Ia imaginați-vă o masă de Crăciun, cu sarmale, ciorbă, purcel, desert, țuiculiță, zaibăr și, cînd să dea toată lumea noroc, numa’ ce se scoală pater familias cu burdihanul plin și zice: „Gata cu ghiftuiala, mă duc să-mi golesc mațul, apoi merg să trîntesc o revoluție!“. E suficient să luăm cuvintele la pilă și descoperim că îndărătul lor e nimic. Cît despre zîmbetul conciliator și superior al lui Mao, care nu-și întrerupea niciodată adversarul aflat în eroare, mărturisesc că mi-a cam înghețat zîmbetul (Nu trageți, tovarăși, nici n-am zîmbit!). Așa de jovial era maestrul, că a lăsat în urma Revoluției Culturale (!) în jur de 1,7-2 milioane de morți, iar unele estimări mai largi urcă spre aproximativ două milioane sau mai mult. În funcție de metodă. Să nu uităm niciodată metoda, nu fiți cîrcotași! Iar dacă includem și pe cei persecutați, întemnițați sau trimiși la muncă forțată, numărul total al victimelor este de ordinul milioanelor.

Are mai multe dl profesor pe sufletul lui. Mă mărginesc să mai citez una: „…în anii 1950-1960, când vajnice grupări anticomuniste republicane asociau subcultura și ulterior moda hippie cu o degradare morală de proporții care servea, chipurile, scopurilor propagandei sovietice, urmând astfel erodarea modului de viață american“. Da. Și toți esticii și toți foștii cetățeni ai URSS pot depune mărturie cum a înflorit cultura hippie pe tărîmul libertății. Nu te mai puteai strecura pe străzi și în parcuri de pantaloni evazați, gagici înflorate și desculțe, droguri și alte mizerii ale lumii capitaliste.

Așa să ne ajute Petru Groza și Mao!