Bănuind pesemne curiozitatea intrigată a celor ce îi vor citi cartea despre Pallady, Anca Vieru a adăugat în carte și cîteva pagini din jurnalul pe care l-a ținut în timp ce se documenta despre și scria biografia pictorului. „Hai c-am început bine. Pînă la urmăam citit biografia lui Pallady de pe Wikipedia. Și, cînd am pus numele lui pe Google, primul care mi-a apărut a fost un anunț cu o pisică pierdută pe Bulevardul Pallady. Anunțul era de acum cîțiva ani. Mă întreb dacă au găsit-o.“ Ca și proprietarul pisicii pierdute, Anca Vieru a trebuit să facă detectivistică pe urmele personajului ei, fiindcă spune ea: „Cît despre mărturiile despre el sînt de două feluri. Cele care vorbesc despre pictura lui (să le zic tehnice) și cele care vorbesc despre ciudățeniile lui. Dar puține îl arată de fapt pe omul Pallady (…). Foarte puțin despre copilărie și adolescență, despre studiile din Dresda. Cîteva rînduri, preluate de toți sub aceeași formă“.Pentru informațiile la prima mînă despre personajul ei, A.V. n-a avut la dispoziție decît Jurnalul și corespondența lui Pallady. Jurnalul, remarcă ea, e ținut de cineva care are aproape 70 de ani, așa că, de fapt, nu se știe mai nimic despre cum era pictorul în copilărie și în tinerețe.
Tînărul Pallady să fi fost oare la fel de tăios în replici cum era mai tîrziu, cînd vorbele ciudatului pictor erau citate în tot Bucureștiul? În amorurile lui de junețe era la fel de îngăduitor și de cumsecade ca la senectute? Ceea ce se știe cu siguranță e că, în afară de relațiile lui de durată, pasionalul Pallady avea și multe scurte aventuri– biografa le numește „idile întîmplătoare“, formulă pe care i-o atribuie unei dintre partenerele lui, YvonneCousin.Una dintre aceste idile întîmplătoare e „descifrată“ de A.V., protagonistă fiind Cella Delavrancea.
Fiul lui Iancu Pallady și al Mariei Cantacuzino, boieri cu rădăcini grecești, care moșteniseră o moșie cu conac la Perieni în Moldova, Theodor, căruia în copilărie i se spunea Toto, crește fără griji, dar nu în huzur. La șase ani începe să ia lecții de desen de la preceptorul său, monsieur Clavel. Are un unchi care e și pictor amator. La moșie, Toto învață să vîneze. La București, unde familia se mută, băiatul are primul profesor de desen adevărat, un austriac tirolez care practica scrima și era vegetarian. Pallady devine și el vegetarian, ca și tirolezul de la care învață și arta mînuirii sabiei. Asta i-a folosit mai tîrziu în duelurile sale, comentează biografa, relatînd rezultatul duelului tînărului Pallady cu un ofițer austriac în care el și-a rănit adversarul, dar și ofițerul l-a rănit pe el, spălîndu-și onoarea jugnită de vorbele românului. În schimb, în duelul său cu soțul supărat al Jeannei Diamandi, adversarul prevenit alege pistolul. Duelul are loc lîngă Paris. Pallady nu trage, Diamandi nu-l nimerește, dar divorțează de Jeanne, cu care pictorul se căsătorește imediat după aceea, ca să-i salveze onoarea.
Pînă aici romanul funcționează convingător, dar din clipa în care A.V. începe să scrie despre arta lui Pallady și despre trecerea lui prin viață ca pictor, paginile capătă o profunzime și o expresivitate memorabile. Anca Vieru scrie pătrunzător-evocator despre picturile și desenele lui Pallady, într-un stil în care nuanța și observația netă, privirea în amănunt și în întreg a lucrărilor capătă un haloude poezie care te cucerește. Tablourile lui Pallady prind o altă viață în paginile cărții, în care cuvintele sugerează culori, armonia și tensiunile dintre ele, senzațiile și sentimentul dominant pe care îl ai la „vederea“ pînzelor din textul Ancăi Vieru, de o sensibilitate și subtilitate fără cusur.
Anca Vieru, Pallady. Ulise legat de catarg, Editura Polirom, 2023.
