Numai trenul n-a deraiat din cauza d-lui Goe, cel care e dus într-o călătorie la Bucureşti, ca să nu rămîie repetent şi anul ăsta. În crescendo prost-crescutul copil le face în tren pe toate nefăcutele. Se strîmbă la un urît care-i spune să nu scoată capul pe fereastră. Apoi scoate capul pe fereastră şi-şi pierde bereta de marinel. Odată cu bereta se duce şi biletul. Se alege cu o zguduitură din partea mamiţei care trebuie să plătească şi biletul şi o amendă. Mam-mare îi ia apărarea, fiindcă e simţitor. Se blochează singur în cabina pentru o singură persoană, de unde-l scoate conductorul. În sfîrşit, trage şi semnalul de alarmă, de se opreşte trenul.
N-aş trage de aici concluzia că lui Caragiale nu-i plac copiii, dar nici nu se omoară după ei, fiindcă nici micul roşior din Vizită nu e mai breaz decît d-l Goe. Roşiorul îl asurzeşte cu o trîmbiţă pe povestitor, îl ajută să-şi verse cafeaua pe pantalonii de vizită, „culoarea oului de raţă”, îi toarnă dulceaţă în galoşi, apoi leşină după ce trage din ţigară. N-am înţeles niciodată în cine bătea, de fapt, Caragiale. În părinţii care-şi educau prost copiii sau, pur şi simplu, în produsele acestei educaţii.
Azi d-l Goe are între 16 şi 20 de ani, conduce maşina fără permis, face accidente – unele mortale – şi de multe ori scapă cu o pedeapsă cu suspendare. E copilul cuiva important la el în urbe. Tatiţul său sau mamiţa are ori bani, ori o funcţie importantă. Ori şi bani şi funcţie. Dar chiar dacă mamiţa îl scoate doar cu o pedeapsă cu suspendare, ea tot suferă. Nu contează ce-a făcut d-l Goe. Nenorociţii i-au stricat viitorul copilului simţitor, maculîndu-i cazierul.
