În urmă cu cinci ani, romancierul și sociologul Dan Lungu a fost contracandidatul criticului Nicolae Manolescu la președinția Uniunii Scriitorilor. Acum a renunțat. L-am întrebat de ce. Și i-am cerut părerea ca sociolog despre faptul că USR a ajuns să aibă peste 3.000 de membri și despre relevanța de azi a acestei uniuni de creație.
Cristian Teodorescu: De ce n-ai mai candidat la președinția Uniunii Scriitorilor? Văd că acum contracandidatul lui Nicolae Manolescu a fost un scriitor de care nu s-a prea auzit.
Dan Lungu: În primul rînd, din lipsă de timp. Aș fi avut nevoie de cel puțin o lună liberă, să merg prin filiale, să particip la dezbateri, să securizez votul. Or, eu mă aflu într-o perioadă cu multe proiecte cronofage. Apoi, chiar dacă aș fi făcut toate aceste lucruri, știu de data trecută că lupta este absolut inegală. Pe parcursul campaniei electorale interne, accesul la informații este drastic limitat pentru contracandidat, ca și timpul de discurs în fața adunărilor din filiale, în timp ce președintele în funcție are o armată de oameni care-i fac temele și se poate lăfăi în cuvinte cît poftește la întîlnirile cu votanții. Tot contracandidatului – cînd este redutabil, cu șanse reale – i se pregătesc huiduieli în sală, iar simpatizanții lui sînt descurajați să se prezinte la vot prin tot felul de tertipuri, de la obstacole administrative la amenințări voalate. Data trecută, filialele care mi-au dat multe voturi au fost aspru pedepsite – de exemplu, prin diminuarea bugetului pentru proiecte. Prin monopolul asupra informațiilor și mijloacelor de comunicare către membri, votanții sînt practic captivi. Iar publicații ale Uniunii și chiar site-ul oficial nu au ezitat să mă defăimeze în timpul alegerilor. Așadar, nu ardeam de nerăbdare să trec prin aceleași experiențe, fiindcă în ultimii cinci ani nu s-a schimbat mai nimic la Uniune. Despre domul Radu Ciucescu, contracandidatul, nu am avut onoarea să aud nici ca scriitor, nici prin activitatea domniei-sale administrativă sau de management. Din cîte am auzit, la finalul discursurilor domniei-sale în fața votanților, aproape îi îndemna să-l voteze pe domnul Manolescu. A fost un contracandidat comod, fără discurs critic, chiar favorabil dlui Manolescu, nu m-ar mira să-l și fi votat.
C.T.: Se pare că Uniunea a ajuns să aibă peste 3.000 de membri, ceea ce nu se cunoaște în librării, care ar trebui să dea pe dinafară de scriitori români. De unde inflația asta scriitoricească?
D.L.: Dilatarea Uniunii Scriitorilor este un proces care s-a accelerat în ultimii 15-20 de ani. Dintr-o organizație „de elită“ se transformă într-una „de masă“. De ce se întîmplă asta este o discuție lungă. Simplificînd lucrurile, putem spune că, pe de o parte, a existat dorința celor din conducere de a aduce membri noi, de regulă fideli, care să le îngroașe numărul susținătorilor în filiale, cu efect în votul de la alegeri, or asta nu se putea face decît prin relaxarea criteriilor de acces; iar, pe de altă parte, există o presiune constantă din partea celor care se apropie de pragul pensiei și care „au scris o poezie în viață“, pentru a intra în USR și a beneficia de acea indemnizație de pensie destinată creatorilor. Așa se face că media de vîrstă a membrilor este în continuă creștere, cu performanțe literare adesea modeste, validate cu criterii laxe. Desigur, procesul poate fi pus și în termeni de „democratizare a accesului în Uniune“, care n-ar fi un lucru deloc rău, dacă ar avea loc păstrînd exigențele literare.
C.T.: Sociologic vorbind, cum s-a ajuns în situația ca Nicolae Manolescu să conducă USR de douăzeci de ani (patru mandate, după schimbarea statutului), iar la 84 de ani să primească un nou mandat?
D.L.: Asemenea longevități administrative se întîmplă adesea în organizațiile cu democrație deficitară și cultură organizațională precară. E de manual. Problema domnului Manolescu nu este vîrsta, 84 de ani (mulți înainte!), ci faptul că nu face nimic pentru breaslă. Nimic semnificativ, cu impact, cu viziune, nimic care să îmbunătățească soarta scriitorilor, să le susțină statutul social, vizibilitatea. Nimic contemporan. Uniunea este în afara trend-urilor, a dezbaterilor la zi, a provocărilor lumii în care trăim, a mecanismelor actuale de susținere și promovare a scriitorilor. Și asta nu se întîmplă fiindcă nu ar exista membri capabili de un asemenea efort, animați de un asemenea spirit, ci fiindcă filosofia conducerii Uniunii Scriitorilor este una a supraviețuirii. Nu face decît să țină în viață o instituție bugetată, de la care unii cîștigă mai mult, alții mai puțin și cei mai mulți deloc. Dar nu este întru totul vina domniei-sale.
Am auzit că unii îl votează pentru că este un mare critic literar. Iată o eroare ce vine dintr-o cultură organizațională precară. De fapt, mai degrabă accidental un mare critic literar este și un bun manager. Dar acest accident ne-a ocolit în ultimii mulți ani. Alții l-au votat pentru că este cunoscut și pentru că „poate deschide uși“. Un argument cam balcanic, dar care, la limită, ar putea fi luat în seamă, deși notorietatea nu conferă expertiză. Un argument pasabil pentru primul mandat, dar de neînțeles pentru următoarele, fiindcă efectul ușilor deschise de domnia-sa este mai degrabă un curent pe holuri decît bunăstare organizațională. Cînd criteriul după care ai dat votul s-a dovedit ineficient, cel mai bine este să schimbi criteriul. Notorietatea domniei-sale va fi fost eficientă pe vremuri, într-o societate literaturocentrică, dar lucrurile s-au schimbat mult.
Cînd bibliotecile se închid într-un ritm îngrijorător, cînd numărul celor care au cumpărat sau citit vreo carte în anul anterior scade dramatic, cînd fondul bibliotecilor din rural este superînvechit, cînd un procent înspăimîntător de români nu sînt capabili să enumere trei scriitori, iar Uniunea Scriitorilor nu mișcă un deget în toate aceste chestiuni, mi-e greu să cred că notorietatea literară a președintelui ei mai este la nivelul de altădată sau, atîta cît este, că mai poate deschide cu folos vreo ușă.
Dar ceea ce este cel mai ciudat e că nu am auzit pe nimeni să spună că l-a votat pe domnul Nicolae Manolescu pentru ceea ce a făcut la Uniune, pentru performanțele sale manageriale, pentru reușite, pentru rezultate. Pe absolut nimeni! Asta e cu adevărat trist.
C.T.: Scriitorii tineri nu vor să intre în USR. Ai idee de ce?
D.L.: Cred că unii nici nu au auzit de ea. Doi la mînă, încă nu se gîndesc la pensie și la indemnizația aferentă. Trei la mînă, nu le place atmosfera autoritară din USR și nici nu-s dornici să le intenteze conducerea vreun proces sau să-i excludă. Or mai fi și altele…
C.T.: Mai citești revista România literară?
D.L.: Nu mi s-a întîmplat în ultima vreme. Probabil că din cînd în cînd sînt texte care merită toată atenția, dar din pricina haloului revistei rămîn subreceptate.
C.T.: Ce importanță crezi că mai au premiile Uniunii Scriitorilor?
D.L.: Aici poate fi dusă o discuție lungă și nuanțată. Nu există nici un premiu în România care să aibă un impact covîrșitor asupra vizibilității celui ce-l primește sau asupra vînzărilor de carte. Dacă vorbim de credibilitate și prestigiu, desigur avem premiile Ziarului de Iași, premiile Observator cultural, cele de la Radio România Cultural, precum și în unele filiale ale Uniunii. Cu siguranță, premiile breslei ar trebui să fie cele mai puternice, așa este în alte părți, dar nu este cazul la noi. De fapt, efectul premiilor literare asupra publicului reflectă statutul scriitorului din acea țară. Iar statutul se construiește și se susține prin programe coerente, de lungă durată, pe toate segmentele cîmpului literar. Aș putea dezvolta, dar intrăm în lucruri destul de tehnice.
C.T.: A ajuns USR captivă a unui grup care se eternizează la putere?
D.L.: Cu toții avem iluzii, dar nimic din ceea ce e omenesc nu e etern.
