„Davai ceas, davai moșie, harașo tovărășie!“

Una dintre multele legende despre Constantin Tănase care circulă și azi e că el ar fi zis la revistă, în timpul ocupației rusești: „De la Nistru pîn’ la Don, davai ceas, davai palton! Davai ceas, davai moșie, harașo tovărășie!“. În biografia lui romanțată scrie însă că acest celebru cuplet nu făcea parte din repertoriul lui Tănase. Mai mult, actorul nu l-ar fi rostit nici măcar în particular, printre prieteni. I-ar fi fost atribuit, se zice în cartea Dorinei Rusu, fie ca să-l pună rău cu noile autorități comuniste, fie ca să-i stîrnească pe ruși împotriva lui. Dar poate că autorul cupletului, care și-a păstrat anonimatul, se gîndise că, dacă i-l atribuie lui, asta îl va face să circule mai abitir. De fapt, în timpul ocupației, la revista lui Tănase se cîntau și cîntece rusești, aplaudate frenetic de soldații sovietici. Iar moartea lui Tănase n-ar fi avut drept cauză o bătaie aplicată actorului în arestul Poliției sau, după alte surse, de rușii înșiși, ci o răceală prost tratată.

În romanul Dorinei Rusu, povestea lui Constantin Tănase e spusă de el însuși și comentată de sufleorul său, Alexandru Maican. Actorul și-ar fi scris memoriile la îndemnul lui Maican, cel supranumit de Caragiale Caimac, și i le-ar fi lăsat sufleorului să le publice în vremuri mai bune, încît dacă n-ar fi Nota și bibliografia de la sfîrșit, ți-ar veni să iei de bună regia autoarei care simulează convingător cele două voci ale romanului. Oricum, pentru comparație și pentru informații la prima mînă despre Tănase, cea mai sigură sursă e biografia actorului, publicată de Nicolae Carandino în 1938, după lungi convorbiri cu personajul său, în carne și oase. Pentru Carandino, omul care a inventat grădina de vară „Cărăbuș“ și care apărea seară de seară pe scenă, să cînte, să danseze și mai ales să-și spună cupletele era un tip fabulos, care scăpase din sărăcia copilăriei și ajunsese cel mai important făcător de spectacole de revistă din România. Acel Tănase care își plătea bine artiștii făcea discret și acte de binefacere, se îngrijea de soarta actorilor bătrîni și, cînd venea toamna cu ploile ei, pornea în turneu prin țară, cu trenul în care ducea tot uriașul calabalîc al spectacolelor sale.

Acest Constantin Tănase al Dorinei Rusu sună cît se poate de plauzibil; are un umor foarte apropiat de cel exploziv-păgubos al originalului, e de o vitalitate asemănătoare cu aceea din vocea lui Tănase rămasă pe înregistrările vremii și își povestește întîmplările vieții cu orgoliul simpatic al omului care a izbutit pe cont propriu în viață. Cînd Tănase exagerează – îi place să se laude cu talentul lui și să se mire singur cît de priceput e să se descurce cu revista lui în timpul marii crize –, intervine Maican sufleorul cu precizări de tip „nu-i chiar așa, dar nici prea departe de adevăr!“.

Orgolios, Tănase merge în străinătate să vadă încotro se îndreaptă spectacolele de revistă la Paris, la Londra și la Berlin. La Londra, Tănase o vede pe strălucitoarea Josephine Baker și îi vine ideea să o aducă la București. Îi plătește un onorariu imens pentru două spectacole la „Cărăbuș“, pentru care angajează și 16 dansatoare englezoaice, să-i țină hangul Josephinei care își aduce și struțul la București. Struțul pe care îl înhamă la o trăsurică cu care se plimbă pe bulevard, spre uimirea trecătorilor. Cele două spectacole au succes, dar Tănase iese în pierdere. La fel s-a întîmplat și cînd a adus la București o corrida, cu toreadori aroganți și cu tauri cumpărați din Spania, spre consternarea furioasă a gazetelor conservatoare. La „Cărăbuș“, managerul născut la Vaslui îmbină excentricitățile cu cronica zilei, de care se ocupă el însuși. Are textieri talentați care-i scriu cupletele despre criză, impozite, corupție și despre scandalurile din politică.

Spectacolele lui Tănase continuă cu succes și în timpul războiului, chiar dacă cenzura belicoasă a mareșalului Antonescu lovește în satirele lui. După ce rușii ocupă Bucureștiul, chipurile ca aliați, susținuți de cozile de topor din Capitală care îi slăvesc, Tănase (e convinsă Dorina Rusu) se prinde că lumea în care revistei lui îi mergea bine e pe cale să dispară, ca și spiritul de la „Cărăbuș“. Chiar dacă nu rușii l-au omorît, e de părere sufleorul Maican, Tănase a murit din cauza lor. Legenda lui, însă, s-a încăpățînat să trăiască.

Dorina Rusu, Constantin Tănase: un om serios, Editura Polirom, 2024.