La cum arată harta candidaților, devine tot mai clar faptul că victoria PSD, de la comasate, a fost cel mult o victorie pirică, dacă nu chiar o înfrîngere în toată regula. În lipsa unui blat continuat cu PNL, care nu mai are nici o intenție să stea în concubinajul ăsta, șansele lui Ciolacu să ajungă președinte sînt chiar mai mici decît ale României să cîștige Campionatul European din Germania. Și asta în ciuda faptului că există – sau ar fi putut exista – varianta Geoană.
Președinția nu ține însă de interesul național sau de o miză națională. E vizibil asta atît la PSD, cît și la PNL, ca de altfel și la ceilalți nechemați, dar veniți să lupte.
Elena Lasconi are anvergura unui pepene de Dăbuleni, iar o eventuală candidatură n-ar avea altă miză decît să oprească picajul USR, eventual chiar să tragă puțin electorat din rîndul pupătorilor de cruci, moaște și poale de popi. Șoșoacă este echivalentul unui cartof ajuns la mărimea unui dovleac, pe care se grăbesc posturile de știri să-l prezinte drept minune. Simion pare fugit cu circul, încercînd să prostească electorat din rolul celui mai înalt pitic din țară. Toți sînt niște caraghioslîcuri pentru care pălăria de președinte e mult prea mare, chiar și raportat la mulțimea vidă care de zece ani sălășluiește la Cotroceni.
Peneliștii vor merge cu Ciucă, un general de carton și plagiator cu 5 stele, scriitor de cărți de joc, pentru că e vorba de partid, cum ziceam, nu de țară ori de interes național. Ar putea cu Bolojan, însă ăsta, dacă ar fi să ajungă la Cotroceni, ar mătura cu o groază de papagaleni și impostori care acum stau la butoanele PNL. Fix în aceeași logică în care PSD nu-l poate înghiți și accepta pe Geoană. Nu că ar vrea Ciolacu, musai, la Cotroceni, ci că nu-l vor cei din linia a doua pe Geoană acolo. Cu toții se joacă, de fapt, nu de-a președinția ori interesul național, ci de-a interesul de partid.
