După revoluție, Vasile Băran credea că vine o epurare în presă, ca în tinerețile lui. Dacă a văzut că nu-l epurează nimeni de la România literară, venea pe la redacție, dar fără avînt. Nu-i plăcea atmosfera și n-avea ce să scrie, fiindcă după ce publicase atîția ani articole în care-l pupa în fund pe Ceaușescu ar fi rîs lumea de el dacă ar fi trecut pe invers. Alții trecuseră. Băran, cel puțin, rămăsese consecvent. Acum însă romancierul satului socialist își făcea cruce mai des și mai la vedere.
Unde să publice ar fi avut, că apăruseră România Mare, Democrația lui Florescu și încă vreo cîteva săptămînale care plîngeau după bunele vremuri dinainte. Şi vine lovitura de stat de la ruși. Cristoiu anunță că se întoarce comunismul și la noi. Băran apare la redacție triumfător, de parcă avea linie directă cu Kremlinul. Se întorsese roata, ne spune. Dar fiindcă nici pe el nu-l dăduse nimeni afară, o să păstreze și el echipa, în afară de vreo doi-trei, care prea înjuraseră comunismul de mamă. Se întoarce Gorbaciov la Moscova, puciștii se predau și Vasile Băran apare băut la redacție să ne anunțe că ostilitățile se suspendă, pînă la vine rușilor mintea la cap. El, deocamdată, demisiona.
