Democrația cere sacrificii. Mii de sacrificii

România a fost una dintre ultimele țări din regiune care a instaurat starea de urgență. Pentru că starea de urgență era o măsură care ar fi adus după ea și amânarea alegerilor anticipate. Nu neapărat alegerile locale erau în pericol, ci anticipatele, pe care președintele Iohannis le-ar fi vrut cât mai repede. Să ne amintim că anunțul că urmează să se decreteze stare de urgență ne-a prins cu guvern interimar. Ar fi trebuit ca Florin Cîțu, premierul desemnat de către președinte, să se prezinte în Parlament împreună cu miniștrii săi, care fuseseră deja audiați, pentru a obține sau nu votul parlamentarilor. Atunci și-a dat seama președintele că anticipatele sunt compromise, căci era cât pe-aici ca în numele interesului național, pe care Klaus Iohannis îl invoca propagandistic, Florin Cîțu să ajungă prim-ministru. Ar fi trebuit ulterior supus de către PNL unei moțiuni de cenzură, după modelul deja patentat de către PSD, ceea ce, totuși, n-ar fi garantat demiterea sa. Căci PSD era foarte dispus să joace demagogic rolul partidului responsabil, care înțelege să mențină o oarecare stabilitate în aceste vremuri grele.

Pe 16 martie, așadar,

după ce Ludovic Orban a fost redesemnat premier și votat în regim de urgență, el însuși aflându-se în izolare după episodul inconștientului contraamiral Chițac, cel care a expus tot guvernul infectării, președintele Iohannis a decretat, cu mare greutate, starea de urgență.

În ziua de 16 martie se înregistrau 29 de noi cazuri de infectări și un total de 168 de cazuri, precum și 0 decese provocate de infectarea cu COVID-19.

De atunci, presa n-a încetat să marcheze noi și noi praguri psihologice. Prima dată când s-a depășit numărul de 100 de cazuri zilnice. Primul deces. Prima dată când s-au depășit 200 de cazuri zilnice. 300, 400, 500. Prima mie de cazuri zilnice, prima sută de morți, prima mie de morți și tot așa.

Da, dar prima depășire

a numărului de 1.000 de infectări zilnice a avut loc târziu, pe 22 iulie. La mai bine de patru luni de la începutul pandemiei și pe la noi. Spre deosebire de alte țări, mai ales spre deosebire de Italia, Spania, Franța, stăteam bine. Ceea ce-i și permitea președintelui să declare că el și Guvernul au gestionat criza foarte bine. Pe 22 iulie, așadar, ziua depășirii „pragului psihologic“ de 1.000 de infectări pe zi, numărul total al infectărilor din România era de 40.163, iar numărul total al deceselor cauzate de coronavirus era de 2.101. Nu stăteam atât de rău la numărul de infectări, dar stăteam foarte rău la numărul de decese raportate la numărul infectărilor. Cel mai prost dintre țările estice ale UE.

Au fost voci timide

care au vorbit, prin iulie, despre amânarea alegerilor locale, reprogramate pentru 27 septembrie. Dar partidele erau deja în campanie din februarie, se investiseră bani, lumea își pierdea răbdarea, pe de-o parte, iar partidul aflat la guvernare se temea să nu piardă procente. A pierdut, până la urmă, dar nu pe cât ar fi putut pierde dacă alegerile s-ar fi amânat și mai mult. La începutul anului, PNL, venind călare pe proaspăta victorie la prezidențiale a lui Klaus Iohannis, spera la un scor apropiat de 50%. La începutul stării de urgență erau la 40% și s-au menținut acolo foarte multă vreme. Pe 27 septembrie, însă, n-au reușit prea multe, în ciuda faptului că s-au autoproclamat câștigători ai alegerilor locale. Au obținut cel mai mare număr de consilieri județeni, per total, și cam atât. Au fost bătuți la numărul de primari, la numărul de președinți de Consilii Județene, la numărul de consilieri locali. O victorie care aduce foarte mult cu o înfrângere, doar că ar mai trebui și recunoscută.

Pe 27 septembrie,

situația se prezenta după cum urmează: 1.438 de noi cazuri de infectare (vârful fusese pe 16 septembrie, cu 1.713 cazuri noi), 122.673 de cazuri în total și un total de 4.718 decese.

Trecuseră puțin peste șase luni de la prima decretare a stării de urgență și refrenul prezidențial era același: noi ne-am făcut datoria, populația nu prea, e cam indisciplinată, au mai fost și petrecerile alea de pe la mare, îmbulzeală, alea-alea, dar votul e sigur, nu ne îmbolnăvim noi de la exercitarea democrației, avem nevoie de administrație locală democratic aleasă, trăiască!

Pe 27 septembrie se terminaseră și vacanțele, concediile, se terminase și campania, așa anemică, erau șanse ca pandemia să dea înapoi. Mai ales că veneau alegerile din decembrie, 6 decembrie, care trebuiau să ne prindă sănătoși tun, apți de vot.

Au trecut mai puțin

de două luni de la alegerile locale. Mai exact, pe 23 noiembrie s-au împlinit 57 de zile de la alegerile locale, iar pragurile psihologice au fost depășite unul după altul, de parcă ar fi fost cursa lui Serghei Bubka după noi și noi recorduri. A lui sau a oricărui sportiv însetat de recorduri. Dar parcă săritura cu prăjina ilustrează mai bine evoluția cifrelor pandemiei în România.

Cum stăteam pe 23 noiembrie? Deloc bine.

Față de numărul total al infectărilor din 27 septembrie, de 122.673, pe 23 noiembrie numărul total al infectărilor ajunsese la 422.852 de cazuri. Puțin peste 300.000 de cazuri în doar 57 de zile. O creștere de 3,44 ori.

Dacă pe 27 septembrie nu se depășise pragul de 2.000 de cazuri pe zi, acum 10.000 de cazuri pe zi nu mai sunt o surpriză, chiar dacă peste week-end, când scade numărul de teste, ajungem pe la 5.000 de cazuri.

Decese? Un total de 10.177 de persoane pe 23 noiembrie. De 2,15 ori mai multe, în doar 57 de zile, decât în primele șase luni ale pandemiei. În fiecare zi, indiferent de scăderea conjuncturală a numărului de teste, mor peste 100 de oameni.

Mai sunt două săptămâni

până la alegerile parlamentare. 13 zile din 23 noiembrie. Probabil peste 1.300 de morți în plus în ziua alegerilor și un total de peste o jumătate de milion de cazuri de infectări.

Premierul ne-a asigurat că nu vor exista restricții pentru cei care vor să voteze, nici măcar în localitățile carantinate. Este posibil, însă, să nu mai existe localități care să intre în carantină în următoarele 14 zile, iar cele deja aflate să iasă din carantină până atunci. Pentru că avem nevoie de alegeri, avem nevoie de un Parlament legitim, de o nouă majoritate.

Pentru alegerile din 6 decembrie vor fi murit mult mai mulți oameni decât au murit în timpul revoluției din 1989. Dar așa este democrația. Cere sacrifcii. Puteau fi ele evitate? Poate.

2.291 de vizualizări