Chiar dacă citesc volume de poezie, nu mă bag în confreriile poeților și nici în micile lor mafiotisme literare care au umplut țara de genii nerecunoscute. Cînd am primit cartea lui Dan Stanciu, colegul meu de la Cațavencii și prietenul meu de peste treizeci de ani, mă gîndeam s-o citesc, dar fără să scriu despre ea, chiar dacă Dan nu face parte din nici o confrerie literară, ci e unul dintre acei tot mai puțini poeți care trăiesc într-o ascetică singurătate. Volumul lui Dan Stanciu nu sporește cu una cărțile de poezie care apar pe la diverse edituri. Iese din rînd pentru a schimba ierarhiile consacrate și pentru a-l impune, definitiv, drept un stăpîn al capodoperei. Aidoma lui Caragiale, Stanciu poate spune orgolios: „Sînt vechi, domnilor!”. Adică nu se bagă în competițiile zilnice ale poeților mai vechi sau mai noi. Poezia lui se trage din suprarealiști, continuînd și înnoind linia lui Gellu Naum și nu numai a lui, dar veți regăsi în ea și visele suprarealiste ale desenatorilor și pictorilor suprarealismului, aduse în cuvinte, cu o splendoare care-ți taie răsuflarea. Dan Stanciu e un vizionar a cărui realitate interioară ne îmbogățește lumea cu visele lui în stare de trezie, consemnate laconic, în poeme în proză care te entuziasmează, chiar dacă nu le pricepi la prima lectură. Puțini poeți își mai permit azi să fie altceva decît comentatori mai mult sau mai puțin inspirați ai lumii curente. Cu imaginația lui scăpărătoare din care ies cuvinte de el inventate și care desemnează ceva anume în universul al cărui proprietar e, Dan Stanciu te duce în lumea lui Rabelais și în invențiile din utopiile medievale, după care te trage în fermecătoarea logică a absurdului din cărțile lui Lewis Carroll și te aduce apoi într-un suprarealism care te face să-i dai crezare pe măsură ce-ți amintești de propriile tale vise, cu întortocherile lor, uneori încîntătoare, alteori de coșmar, din uimitoarea, familiara și mai totdeauna ciudata lume din cartea lui, Despre. Un volum despre diverse lucruri care în viața obișnuită nu există, dar de care îți aduci aminte, ca și cum te-ai afla pe canapeaua psihanalistului care te hipnotizează, și pe care Dan Stanciu le descrie și le definește, cu o pătrunzătoare simplitate, încît dacă la începutul cărții lui ai senzația că ai pătruns în visul altuia, ceea ce te face curios, ca și cum te-ai uita pe gaura cheii la cineva care își caută cuvintele pentru a-și povesti trăirile fără echivalent în lumea pipăibilă, treptat devii complicele lui, fiindcă, da, și tu trăiești în lumea lui Despre, doar că nu ești în stare să-i inventezi cuvintele care nu există în dicționar sau să le cercetezi în străfunduri pe cele care sînt, dar capătă înțelesuri nebănuite atunci cînd ești în stare să le răscolești în subconștientul tău. Dan Stanciu e, cu această carte extraordinară, un înțelept care te lămurește asupra unei lumi la care n-au acces decît acei puțini care, ca Borges, își iau visele în serios și, în loc să le traducă în imperfecțiunile limbajului curent, născocesc cuvinte care, cînd le citești, ți se pare că ți-au stat pe limbă, dar nu le-ai nimerit pînă să citești poemele acestui alter ego care îți oferă vorbele ce-ți lipseau și îți spune, simplu, ce înseamnă fiecare în parte. Despre e mai mult decît un mare volum de poeme. E o carte care schimbă granițele între ceea ce credeam că am fi și ceea ce descoperim că sîntem, după călătoria uluitoare prin care Dan Stanciu ne conduce în adîncul adîncurilor noastre.
Dan Stanciu, Despre, Editura Herg Benet, 2014.
Excelent articol !!!! Jos palaria !….