E înduioșători să vezi oameni declarându-se liberali. E vorba, mereu, de un sens vag și respectabil al liberalismului, care include elemente de pedigree interbelic, o deferență elitistă pentru libertate și multă dezaprobare față de anii comunismului și guvernarea FSN. Acum, la atâția ani după mandatele lui Iliescu, să te declari cu mândrie liberal arată mai mult o lipsă de idei despre ce înseamnă politica. Nimic nu e mai greșit, din punctul de vedere al implicării civice, decât să te agăți de clișee inactuale, de poziții partinice care nu mai oglindesc nici o tensiune relevantă în societate. Nu e greșit să fii liberal, doar că toată lumea e.
Politica ține în primul rând de falia dintre actanții care luptă pentru putere în societate, de conflictul dintre ideile care dau din coate acum ca să-și facă loc în spațiul public. Aici, liberalismul n-are nimic de spus. Nimeni din establishment-ul politic românesc nu contestă piața și libertatea de expresie. Avem, dimpotrivă, un consens destul de comod, care ne-ar permite să explorăm alte probleme. Un fel de inerție conceptuală ne ține însă legați de trecut și de cuvintele care descriau societatea acum douăzeci, cincizeci sau o sută de ani, deși lumea arăta altfel atunci și problemele relevante erau altele.
Ideologi din ambele tabere țin cu dinții de concepte depășite, pare că nu vor să fi citit degeaba cărțile în care le-au găsit explicate. E clar, însă, că nu mai există clasă muncitoare ca-n vremea lui Marx și că etatismul social-democrat n-are nimic în comun cu cel sovietic. E tot mai păgubos să forțezi o interpretare a prezentului în termenii unor epoci trecute doar pentru că ai apucat să internalizezi niște concepte și un mod de a privi lumea. Ce e liberalismul pentru establishment-ul politic a devenit o parte a stângii radicale pentru critica intelectuală a societății și a relațiilor de putere. O doctrină tot mai anchilozată și mai rigidă, dependentă conceptual de o societate care nu mai există de mult.
Un exemplu e atitudinea stângii radicale față de globalizare. În termeni statistici, liberalizarea comerțului internațional a scos din sărăcie miliarde de oameni. Și nu e vorba doar de o sărăcie relativă, de o inegalitate sâcâitoare, care-i face pe locatarii de la bloc și pe posesorii de Logan să se simtă la marginea societății. E vorba de oameni care înainte trăiau cu un dolar pe zi și care acum nu se mai tem că ar putea muri de foame. În acest timp, stânga radicală pare mai preocupată de faptul că bărbatul alb din mediile muncitorești ale economiilor dezvoltate și-a îmbunătățit condiția într-un ritm mai puțin spectaculos. În discuțiile despre Brexit, o parte a stângii a susținut același gen de închidere a granițelor ca și extrema dreaptă, în ideea că imigrația din țările sărace pune în pericol slujbele localnicilor.
Pare că avem de-a face cu o stângă fidelă electoratului ei, căruia îi apără interesele. Formal, însă, dacă facem un pas în spate și abstractizăm relațiile între termeni, stânga radicală de azi e foarte conservatoare, arătând același gen de indiferență față de categoriile dezavantajate (săraci de peste mări, refugiați, imigranți din Europa de Est) ca și burghezia epocilor anterioare. Preocuparea ei primară e pentru omul alb cu educație medie din țările dezvoltate. Electoral are sens, dar e o abdicare de la principii. Mai multe despre această tensiune, însă, în numărul următor.
