Parafraza după Dragostea la vremea holerei de Márquez, din titlul cărții germanului Florian Illies, o fi avînd poate rostul de a atrage cititorii, dar îți dă și un prim indiciu la ce să te aștepți din partea ei. Spre deosebire de ură, care poate fi contabilizată prin manifestările ei specifice, dragostea e mai greu de cîntărit, deși vorbim atît de mult despre ea. Illies vrea să afle cum era dragostea în Germania în anul cînd a început marea criză, 1929, și ce s-a mai întîmplat cu ea pînă în 1939, cînd a început al doilea război mondial. Straniu, nu? Illies, care e istoric al artei, a mai scris o carte, despre care am povestit aici, 1913. Vara Secolului, un mozaic despre ultimul an de pace dinaintea Marelui Război, în care pune cap la cap mici felii din viața artiștilor și a personalităților de tot soiul ale timpului pentru a reconstitui atmosfera vremii.
Cu Dragostea în vremea urii, Illies pare să fi prins curaj, încît se avîntă la reconstituirea aventurilor iubirii într-un întreg deceniu din istoria Germaniei (și a lumii) cu un imens puzzle care seamănă mai mult cu un roman nonficțional de moravuri decît cu un eseu pentru uzul istoricilor. Autorul își îngăduie aici licențe de prozator care practică îndrăzneț stilul indirect liber. Prima frază a cărții e de-a dreptul márqueziană: „Cînd tînărul Jean-Paul Sartre, în primăvara lui 1929, la École Normale din Paris, s-a uitat prima oară în ochii Simonei de Beauvoir, a fost singura dată din viața sa cînd și-a pierdut uzul rațiunii“. Urmează o schiță de nici douăzeci de rînduri, de un umor caustic, în care aflăm cum a ratat Sartre prima întîlnire cu cea care avea să fie iubirea vieții sale. În locul Simonei apare în locul fixat sora ei care, la întrebarea lui orgolioasă, cum l-a recunoscut, îi răspunde „Simone mi-a spus că sînteți mic de statură, purtați ochelari și sînteți foarte urît“.
Autorul nu-l prea înghite pe Sartre, ceea ce un istoric obiectiv n-ar lăsa să se vadă. Nu-l înghite nici pe erotomanul dramaturg și activist de stînga Bertolt Brecht. Îi simpatizează, în schimb, pe chinuitul romancier Klaus Mann și pe unchiul său Heinrich, fratele lui Thomas, pe Marlene Dietrich și pe Erich Maria Remarque. Pe dansatoarea Josephine Baker o divinizează, în timp ce regizoarea Leni Riefenstahl, care, deși are o iubită evreică, îl idolatrizază pe Hitler, în care vede „un pur“, i se pare o nimfomană apucată și lipsită de discernămînt. În filosoful Ludwig Wittgenstein, care detestă partea fizică a amorului și visează la o căsnicie eliberată de sex, Illies descoperă un copil mare, căruia logica îi joacă feste existențiale, condamnîndu-l la o chinuită singurătate.
Apar ca personaje în carte Goebbels și soția sa, Magda, care înainte de căsătorie a avut o relație cu un evreu sionist și încearcă fără succes să-l salveze de răzbunarea estropiatului ei soț. Aici, Hitler, care a început să-și pună în aplicare planurile de „purificare“ a Reich-ului, o scapă pe admiratoarea sa, Leni Riefenstahl, de o anchetă a Gestapoului, pentru lesbianism cu o tînără evreică. Tot aici, Stalin suferă fiindcă Nadia, nesupusa lui nevastă, singura ființă de la Kremlin care-și permitea să-l critice, s-a sinucis. Adică l-a sfidat! Asta s-a întîmplat în 1932. Paranoicul gruzin își pierde încrederea în toată lumea. Șase ani mai tîrziu, în afară de copiii Vasili și Svetlana, toate rubedeniile sale prin alianță care-i aminteau de Nadia sînt executate din ordinul lui.
Marea răscruce din această cronică a dragostei e însă anul 1933, cînd Hitler ajunge la putere în Germania. Pictorul ratat înființează lagărele de concentrare în care îi trimite pe adversarii lui politici, pe evrei, înainte de „soluția finală“, pe sindicaliști, pe minoritarii sexual, pe gazetarii care-l critică, pe artiștii decadenți. Cine poate pleacă în exil. Optimiștii rămași protestează pînă cînd sînt arestați, dacă nu dispar ori sînt uciși pe stradă, sau se ascund sperînd în prăbușirea lui Hitler.
Exilații își duc dragostea în străinătate și speră să ia viața de la capăt, unii în Europa, alții, mai prudenți, în America. Inadaptabilii se sinucid ori sfîrșesc în sărăcie. Chiar și cei ce au succes suferă, bîntuiți de dorul Germaniei din care au fugit sau de zadarnicele chinuri ale dragostei pentru care, în cartea lui Illies, nu există happy-end, ci doar speranțe înșelate.
Florian Illies, Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment, 1929-1939, traducere de Octavian Nicolae, Editura Polirom, 2023.
