Încă n-am urmărit Fjord, filmul cu care Cristian Mungiu a câștigat al doilea „Palme d’Or“ la Cannes pentru lungmetraj (cea mai tare realizare a cinematografiei noastre!), însă cam știu subiectul și e delicat. O prietenă din Norvegia a lucrat cu instituția lor de protecție a copiilor, Barnevernet, și mi-a spus că treaba e mai altfel decât o prezenta presa populistă, la modul că sunt vizați părinții care își agresează regulat copiii – iar în bagajul de înțelepciune populară al familiei tradiționale românești sunt multe bibelouri, gen „Bătaia e ruptă din Rai“, „Cine iartă nuiaua strică copilul“, „Bătaia la copii, ca buruiana de leac“, „Unde părintele pocnește copilul crește“ sau expresia de încântare „Să-ți bați copiii!“. Rămâne de văzut – la film mă refer.
În spatele filmului se află același Cristian Mungiu care, cu aproape două decenii în urmă, lua primul său „Palme d’Or“ pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și care, cu peste cinci decenii în urmă, mai bine de jumătate de secol, își tocea pantalonașii de uniformă pe o bancă, într-o clasă primară dintr-un liceu, „G. Ibrăileanu“, de lângă Parcul Copou – despre care sigur ați auzit, e cel cu Teiul lui Eminescu. În aceeași bancă îmi toceam și eu turul pantalonilor: așa ne-a pus tovarășa învățătoare Cocea – pesemne, ca să mă cumințească. Nu mai țin minte după câți ani s-a mutat la alt liceu, doar că am apucat să înhățăm împreună câteva raze din lumina cunoașterii. Nu mai țin minte nici multe altele, că la vremea aia eram ocupați cu bastonașe și liniuțe, cu „ma-ma“ și „ba-ba“, dar îmi amintesc că avea un penar chinezesc dintre cele moi, cu burete și magnet, de mulți râvnite. Alt fost coleg mi-a pomenit aseară că micul Kiki (așa i se spunea) fusese desemnat „Sanitarul clasei“ și pus să ne controleze în urechi, la unghiuțe și la batistuțe și parcă-parcă mi-a scârțâit ceva în străfundul memoriei.
A trecut timpul, iar noi am trecut unul pe lângă altul, fără să ne întâlnim, deși am lucrat și la același ziar – dar în vremuri diferite. El scria și horoscopul: „Mi-am făcut o hartă cu zodiile fiecărui ins din redacție și eram la curent cu ce li se întâmpla în viața personală – atâta câtă aveau, că se cam stătea toată ziua prin redacție. În felul ăsta, potrivind caracteristici de zodie cu informații despre ei și ambalându-le în acel mod generalist care, până la urmă, e valabil pentru oricine, am reușit vreme de câteva luni să produc un fel de horoscop-oracol, pe care cei din redacție îl citeau scărpinându-se în cap: dom’le, n-ai să crezi, dar m-ai nimerit și azi, ceva fantastic!“. După puțini ani am preluat exact funcția lui, dar tot fără să ne întâlnim.
Ne-am revăzut o singură dată, în 2007, la recepția din Primăria Iași după primul său „Palme d’Or“ pentru 4, 3, 2, însă atunci prea săriseră toți pe el ca să putem discuta pe îndelete. Dar cu cât mai multe premii, cu atât mai multe ocazii de a ne vedea: sper, așadar, să ne întâlnim și acum, dar și la anul, după decernarea Premiilor Oscar.
