Din față păpușă, din spate căpușă

Am fost în parc să văd cu ochii mei căpușele. Am înaintat cu atenție prin iarba înaltă de pampas. Am trecut pe lîngă păpădiile sauvages, suficient de mari ca să înghită un cal cu tot cu călăreț. Am dat la o parte bălăriile jurasice și-am aruncat o pătură de picnic. Practic, am organizat un brunch delicios pentru căpușe, felul principal fiind chiar noi. Dar nenorocitele n-au venit. Ori au simțit că sîntem oameni buni, ori le controlează Nicușor cu puterea minții și le dă drumul numai pe retrograzi care nu gustă atmosfera post-apocaliptică din București. În schimb, am văzut un om care-și poza cîinele care făcea caca. Dar nu accidental. Îndelung, profesionist și calculat. Cum poate intra atîta caca într-un cîine de zece centimetri lungime n-am să înțeleg niciodată, dar Rex, Grivei sau Fetița își vedea de treaba nestingherit, ca un actor porno lipsit de inhibiții, în timp ce stăpînul extaziat îl fotografia cu camera cu zoom. „Ești cel mai frumos!“, „Mînca-ți-aș boticul tău!“, „Uită-te la tati!“. „Păsăricaaa!“. Am plecat. Poate că, pînă la urmă, căpușele nu-s cel mai ciudat lucru din parc și pandemia i-a afectat pe unii mai mulți ca pe alții.