Cu poetul Dinu Adam, exclus din Uniunea Scriitorilor fiindcă a vrut reformă pe vremea președinției lui Nicolae Manolescu, despre reformatorii care au apărut după moartea acestuia. Unii vor reformă ca să nu se schimbe nimic. Alții, care ar vrea reformă pe bune, nu știu de unde s-o înceapă.
Cristian Teodorescu: Scriitorimea română a început să vrea reformă la Uniunea ei, după ce vreo 15 ani s-a simțit bine cu USR nereformată, dacă nu-i numărăm și pe scriitorii excluși fiindcă au protestat. I-a ajuns curajul de pe urmă?
Dinu Adam: Nu cred că mai putem vorbi despre curaj ori despre lașitatea care-a hrănit copios placiditatea colegilor noștri de breaslă cînd au ignorat propunerile Grupului de reformă a Uniunii. Acum, putem vorbi, eventual, despre bravadă și conjuncturism, căci nu-i nici o vitejie să ceri reformă atunci cînd un asemenea demers nu-i amenințat de consecințe. De altfel, nici nu-i vreo noutate – în ultimii ani s-au mai produs accese de „rebeliune“, dar singulare și provocate de interese exclusiv personale: scriitori ce și-au pierdut funcțiile de la reviste ori ce-au fost atacați fățiș în oficiosul Uniunii și, apoi, marginalizați. Pe bună dreptate, oamenii s-au simțit nedreptățiți și-au reacționat. Diferența față de cei ce-am format Grupul de reformă este că noi n-am răspuns unor nedreptăți individuale, ci am cerut intrarea Uniunii în legalitate și-am protestat împotriva practicilor abuzive, ce subminau percepția calității de scriitor de către societate. Eu consider absurdă pretenția de-a primi subvenții (și alte avantaje) din bani publici, cînd refuzi, cu bună știință, să te conformezi legii. Evident că destui prieteni, rămași în continuare sub aripa oblăduitoare a Uniunii, mi-au reproșat: bă, nu vezi că ești prost? Dacă nu te mînca în cur să te iei la harță cu echipa lui Manolescu, acum aveai și tu supliment la pensie! Chestia e că eu, cînd mă mănîncă în cur, în cur mă scarpin, nu după ceafă.
C.T.: Pe vremea lui Ceaușescu, scriitorul român nu era de acord cu multe lucruri, cu condiția să nu se afle ce zicea. După aceea, au apărut disidenți cît cuprinde. Se respectă și azi această prudentă tradiție?
D.A.: Pe vremea aia lucrurile stăteau altfel, pentru că altul era statutul scriitorului. Sigur că nu era tocmai simplu să fii nemulțumit (mai ales că nici scriitorii nu erau nemulțumiți de-aceleași lucruri), însă cuvîntul lor avea greutate. Se uită – iar mulți nici n-au cum să uite, că n-au apucat să știe – că, la începutul anilor ’80, Uniunea Scriitorilor a refuzat să-l accepte pe D.R. Popescu președinte, pentru că era impus de Comitetul Central al PCR. E drept, a devenit președinte (că voința Partidului nu era negociabilă), însă fără votul Adunării Generale. Evident c-au existat disidenți ale căror opinii antidictatoriale au ajuns să fie cunoscute la vremea lor, adică înainte de 1989, asumîndu-și consecințele. După cum, post-factum, au apărut și puzderie de disidenți de conjunctură și anticomuniști camuflați sub asemenea etichete confortabile, că dictatură nu mai era, comunism, ioc – și cel mai la îndemînă e să te lupți retroactiv cu un inamic ce nu mai există. Așa că am avut prilejul să citesc jurnale de sertar, mărturii sau simple declarații, devenite publice după 1990, dar și scrise după 1990 – doar că, dacă n-ai trăit vremurile alea și n-ai frecventat mediile cu pricina, e complicat acum să desparți grîul de neghină și să deosebești ce-i autentic de ce-i impostură, mai ales că ficțiunea este oricum instrumentul de lucru al scriitorului. Tradiția însă nu-i nouă – la fel cum, după ’45, s-au înmulțit ilegaliștii ca ciupercile, și după ’89, pe lîngă rezistenții prin cultură și disidenții fără disidență, au apărut și revoluționarii fără revoluție, dar cu legitimație de revoluționar. Așa că, da, e foarte probabil că vom avea parte și de disidenți sub acoperire, ce s-au luptat discret, dar necruțător, cu dictatura lui Manolescu.
C.T.: Mulți dintre concetățenii noștri cred neabătut în teoriile conspiraționiste, vezi reacțiile despre pandemie, și-și închipuie despre ceilalți că sînt proști. Asta în timp ce conspiraționiștii sînt analfabeți funcțional. Cum vine asta?
D.A.: Problema e că nu doar analfabeții funcțional sînt predispuși la scenarită – inflația de informații prost digerate și preluate fără discernămînt din media contribuie din plin la tulburarea percepției. Cunosc destule persoane educate ce-și închipuie că, dacă au ajuns să se manifeste într-un spațiu public, musai devin și competente, indiferent de subiect. Cel mai grăitor exemplu ni-l oferă televiziunile de știri: invită tot soiul de mai mult sau mai puțin personalități să comenteze în direct vreun eveniment politic de actualitate și, taman cînd să-și deschidă și dînșii gura, sună alarma „Breaking News“ – vreun car cu proști s-a răsturnat pe ulița curiozității publice ori vreo cireadă de vaci a scăpat în lucerna interesului național. Crezi că spune careva că nu-i pregătit să vorbească despre asemenea aiureli?! Ei, aș, toți se resetează din mers și devin subit specialiști în starea precară a infrastructurii pentru proști sau în rumegatul lucernei la cornutele mari. De altfel, nu există om deștept 24 din 24 și, cu cît e omul mai înțelept, cu atît prostiile sale par mai convingătoare, mai ales cînd se simte împresurat de microfoane și reflectoare.
C.T.: Să ne întoarcem la USR. Oare majoritatea membrilor ei vor reformă?
D.A.: Cînd a fost împușcat Ceaușescu, m-am îngrozit că se va umple țara de-o puzderie de dictatorași, ce vor rîvni – la nivelul accesibil lor – să-și revendice un loc în protipendadă. Din păcate, pare-se că temerile mele s-au adeverit și, iată, avem azi dinastii de baroni locali, înșurubate pînă sus, la nivelul puterilor reprezentative. De altfel, se ignoră că, și-n regimul trecut, autoritatea era discreționară nu doar la nivel central, ci mai ales în teritoriu. Cetățenii de la Jimbolia, Calafat ori Botoșani îl înjurau cu sîrg și obidă pe Ceaușescu – mai mult în gînd, desigur –, dar se lăsau cu resemnare călăriți de prim-secretarii de județ, ba chiar se străduiau să le intre în voie. Păstrînd proporțiile, cam așa se întîmplă și la Uniunea Scriitorilor, acum, după dispariția lui Manolescu: urmașii săi din filialele teritoriale privesc cu îngrijorare și speranță către Capitală, de unde așteaptă limpezirea apelor, pe care-o numesc reformă. Cei mai mulți membri ai Uniunii nu-și doresc nici un fel de reformă, pentru că se descurcă satisfăcător și fără. În rest, există două soiuri de minorități: cei pentru care reforma înseamnă să cosmetizeze statutul ilegal al Uniunii, astfel încît să-și poată păstra posturile și presupusele privilegii; și cei ce-și închipuie – ba chiar fac și propuneri, apeluri, moțiuni – că se poate modifica drastic statutul Uniunii, în așa hal încît să devină peste noapte democratic. Părerea mea este că, în doar cinci zile (cît s-au pus la dispoziție de conducerea interimară), presupușii doritori de schimbare n-au timp nici măcar să citească și să înțeleagă aberațiile din actualul statut, necum să-l mai și înarmeze cu instrumentele necesare unei reforme.
Sigur că întreaga societate continuă să parcurgă o dificilă perioadă de adaptare din mers, în care excelează graba și improvizațiile – de altfel, lucrurile s-au mai așezat, cînd bine, cînd mai rău, dar măcar cu speranța că avem în față perspective promițătoare; mai puțin Uniunea Scriitorilor, al cărei viitor pare atîrnat în continuare în Decretul din 1949 al Marii Adunări Naționale a RPR. Uniunea se află într-un impas din care nu poate ieși brusc, ci doar printr-o tranziție: de la regimul autocratic al lui Manolescu, susținut de intransigenta sa echipă de conducere, către nimeni nu prea știe ce – or, dacă această direcție nu se definește repede și limpede, orice tentativă va eșua în perpetuarea tranziției sine die. Firesc ar fi să se plece de la înregistrarea legală, în conformitate cu Ordonanța 26/2000, ce reglementează existența și funcționarea asociațiilor și fundațiilor, demers fără de care Uniunea nu va face decît să-și conserve situația incertă în relație cu legea. Mai practic ar fi ca actuala guvernare provizorie să-și însușească proiectul de statut pe care Grupul de reformă l-a propus și adoptat în urmă cu deja prea mulți ani. E drept, nu cred c-ar fi tocmai confortabil pentru cei ce-au invocat acea tentativă drept pretext ca să fim excluși, proscriși și, mai apoi, tăvăliți în noroi.
