A trecut pe ficțiune. Acum, Manuscrisul fanariot, la Editura Polirom.
Reporter: Care-s simbolurile lumii de astăzi?
Doina Ruști: Mall-urile, Smartphone-urile, vampirii, FB-ul. De ce trebuie să aibă vreo semnificație? Au apărut deja ochelarii deștepți, prin care putem să citim în esența lucrurilor: întorci ochii spre statuia lui Mihai Bravu și imediat îți intră în creier ce-a mîncat la ultimul lui prînz sau din ce material era făcută lenjeria amantei sale.
Rep.: De ce ficțiunea? De unde vine în mintea lui Ruști?
D.R.: Un joc. Un lux. Cînd dau cu ochii de un om pe stradă, niciodată nu-l văd doar pe el, ci și pe mă-sa. Lîngă pantofii purtați la greu cresc automat drumurile bătute, iarba călcată de pe marginea aleii, treptele de ciment pepit ale blocului său, mirosul de vinete coapte în bucătăria vecinei lui blonde, pe care-a iubit-o cîteva nopți. Pe umerii ascunși în geaca de piele curge încă șuvoiul de apă, se descompun moleculele de săpun, apăsate de tropăielile acizilor grași, de săgețile vitriolului, sufocat și el de amintirea buzei de aramă a cazanului în care a clocotit. Iar cazanul ăsta a fost făcut de Stacoj, un țigan al Banului Văcărescu, de pe vremea în care oamenii erau vînduți, cumpărați și moșteniți prin acte scrise de mînă, cu înflorituri și răsuciri de condei. Un om întîlnit în cale nu este niciodată o fotografie plecată la plimbare, ci o istorie, un milion de fapte în care de fiecare dată există un loc și pentru mine, nu o ușă larg deschisă, ci doar o fantă subțire prin care încape partea mea șerpească și volatilă, pierdută de cîteva ori pe zi.
Rep.: Manuscrisul fanariot?
D.R.: Exact așa s-a întîmplat și cu manuscrisul. De fapt, un nizam, prin care principele Moruzi poruncea Poliției să scotocească tot Bucureștiul pentru a-l găsi pe Leun, un valet fugit în miez de noapte. Nu era acuzat de nimic. Totuși, în urmărirea lui a pornit toată Agia. Era sfîrșit de secol al XVIII-lea. Același București, aproape aceiași oameni. Restul a devenit roman.
Rep.: Cum erau, de fapt, fanarioții?
D.R.: Buni! Niște bărbați care-și cumpărau cu greu un an-doi de fericire pe pămînturile Valahiei. Unii erau greci, alții vlași sau thessalieni din rasa veche, hrăniți cu zîrnă și licurici. Erau înnebuniți după balerine mecanice, iar în largile buzunare de sandal ascundeau cutii muzicale. Visau la Frankenstein. La baloanele zburătoare. Sorbeau afionul și sugeau narghileaua. Din fermenele lor samanii ieșeau aburi de moscos ori de cafea prăjită pe pat de susan.
