O listă completă a scriitorilor mari și mici din toată lumea care au învățat de la Cehov arta scrisului ar umple mai multe cărți de telefon groase. Dintre favoriții mei, trei americani – Salinger, Philip Roth și Hemingway – care și l-au luat de maestru. Însă pentru a pricepe viața lui Cehov cu multele sale stranietăți și fixații doar un rus s-ar putea descurca, fără să bată cîmpii. Henri Troyat, scriitor francez născut în Rusia, care combină fericit rigoarea occidentală cu talentul de a povesti al rușilor, e – cred – cel mai acătării autor dintre nenumărații care și-au încercat puterile cu viața și opera lui Anton Pavlovici. Troyat a scris romane scurte, cu un talent peste medie, dar a fost de-a dreptul genial ca autor de vieți ale marilor ruși. Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi au avut în el un biograf de o versatilitate fără egal, iar Cehov – un cicerone capabil să-i priceapă toate chichițele și care s-a simțit mai la largul lui scriind despre cel ce a dus Rusia literară în modernism, înainte de apariția modernismului.
Troyat l-a cercetat pe toate fețele, încît i-a dibuit complexele și, cu un talent de ventriloc, și-a modulat vocea de autor după Cehov, de unde impresia pe care o ai la lectură că ai pătruns în intimitatea acestui extraordinar scriitor-medic care nu și-a nimerit totuși mulți ani diagnosticul și căruia, chiar și ajuns celebru, nu i-a venit să creadă că era mai mult, infinit mai mult, decît un autor de povestioare pentru ziarele vremii.
Fiindcă a început să scrie pentru a acoperi cheltuielile de coșniță ale familiei, acest nepot al unui mujic șerb care și-a cumpărat libertatea, dar n-a avut destui bani ca să-și răscumpere și o fiică, pe care i-a lăsat-o stăpînului, Cehov nu-și putea închipui că scrisul lui evaluat în copeici pentru fiecare rînd îl făcea egalul marilor săi predecesori care, pe deasupra, erau și de viță nobilă. Avea să scrie de multe ori despre asta, stingherit de gloria sa literară, la fel cum avea să se minuneze că era în stare să scrie în haosul din casa părintească și mai tîrziu în apartamentele de închiriat, din cartierele mizerabile ale Moscovei, neîncăpătoare pentru rubedeniile sale și pentru amicii bețivi cu care tatăl său conversa despre nemurirea sufletului, consumînd spirtoase ieftine. Mujicii pe care-i cunoaște nu i se par tînărului Cehov nici depozitari de înțelepciune, nici harnici și curați, cum îi vedea Tolstoi, ci puturoși, îngălați, bețivi, analfabeți și plini de boli. De aceea ideea contelui de la Iasnaia Poliana, de a-i lua pe mujici de model, i se pare, cu tot respectul, o prostie, la fel cum nu ia de bună nici convingerea lui Dostoievski că Maica Rusia are de îndeplinit un mare rol mistic în lume.
La fel ca Dickens, cu care seamănă în mai multe privințe, Cehov scrie mult în scurt timp, doar că, spre deosebire de autorul Marilor speranțe, el dă greș în toate tentativele de a scrie roman. Romanul nu-i iese nici chiar în formula mai multor povestiri legate între ele prin aceleași personaje. Ca autor dramatic, anxiosul Cehov trece prin încercări care pe alții i-ar fi făcut să renunțe, inclusiv prin iritarea permanentă pe care i-o provoacă actorii care nu-i înțeleg personajele și regizorii care nu-i pricep viziunea – inclusiv Stanislavski, ale cărui excese de verosimilizare a convențiilor teatrului îl calcă pe nervi. Sociabilul Cehov se condamnă pe viață să țină casa deschisă pentru poftiți și nepoftiți, însă, pentru a-și apăra scrisul, acest bărbat cu mare trecere la femei se ferește statornic de legături amoroase de durată. Cînd însă o cunoaște pe frumoasa și inteligenta Olga Knipper, baricada lui nu mai rezistă: Cehov se îndrăgostește iremediabil. Totuși, ca să nu-și supere mama și mai ales sora care au grijă de el, se căsătorește cu Olga în secret.
Din timiditate, dar și pentru că nu e în stare să zică nu, se simte mai bine scriind scrisori decît în conversații față în față. Încît chiar și în scrisori, din care Troyat trage concluzia că sociabilul și cumsecadele Cehov ar fi fost de fapt un tip rece, mi s-a părut, dimpotrivă, că autorul Pescărușului era de o timiditate paralizantă, dar nedeprins să mintă, din cînd în cînd o trîntește exasperat. Totuși, pentru a nu-i răni pe destinatari, Cehov o face analitic, de unde impresia de răceală pe care o are biograful său care, pentru a-și explica personajul, trage mult și des din corespondența lui. Ăsta e, de altfel, singurul punct în care mă despart de Troyat, a cărui carte, monumentală epic, despre genialitatea răzbătător-fragilă a lui Cehov, are și tulburătoarea putere de sugestie din povestirile și din piesele de teatru ale marelui său personaj
Henri Troyat, Cehov, traducere de Marina Vazaca, Editura Polirom, 2021.
