DORIN MATEI: „Azi, sportul este tot mai departe de spiritul olimpic şi tot mai mult o afacere legată de mulţi bani“

Cu directorul revistei Magazin istoric, Dorin Matei, despre sport la români, despre vechimea participării noastre la olimpiade și, din vorbă în vorbă, despre abuzul de funcție din universitățile autohtone și despre așa-zisa nouă Înaltă Poartă la care s-ar temeni România.

Cristian Teodorescu:De cînd a început să se vorbească despre sport în România, într-o accepțiune apropiată de cea de azi a cuvîntului?

Dorin Matei:Adepţii sincronismului – ironizat de Caragiale cu celebra formulă „Anglia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi, pînă și chiar Austria-și are faliții săi, în fine oricare națiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi… Numai noi să n-avem faliții noștri!“ – nu au a se teme cînd vine vorba de sport. Am fost sincroni, în bună măsură, cu Europa.

În secolul al XIV-lea se practică la noi, ca sport de masă, oina. La jumătatea secolului al XIX-lea au apărut primele asociaţii sportive. Cea dintîi a fost Societatea de Dare la Semn, aprobată prin decret domnesc de Cuza, în 1865. În momentul înfiinţării, terenul pe care se desfăşurau activităţile sale era la marginea oraşului. Cu timpul, Bucureştiul s-a extins şi tirul (cu arcul sau cu arme de foc) devenea un pericol pentru vecini. În 1946, BNR a primit acordul să facă un schimb de teren, cedînd o suprafaţă din Tunari pentru Societate, în schimbul terenului din Cotroceni. Boxul, ciclismul, fotbalul şi rugbyul au fost printre primele sporturi care au atras publicul. În 1912 s-a constituit federaţia de rugby şi în 1912 Comisiunea de Football-Asociație.

România a fost printre cele opt state care au fondat Federaţia Internaţională de Baschet Amatori, în 1932.

C.T.:Cînd au început să-i intereseze pe români olimpiadele de vară?

D.M.:Prima participare românească la o olimpiadă a fost una personală şi a avut loc în 1900. Abia din 1924 am participat constant (cu absenţe în 1932 – criza economică – şi 1948 – tocmai ce se instituise „regimul de democraţie populară“). În perioada interbelică, Guvernul nu era foarte interesat să sprijine astfel de participări, dar nici nu le răspundea sportivilor că în SUA nu Guvernul face bazine de înot.

C.T.:De cînd a devenit educația fizică materie școlară la noi în țară și de ce?

D.M.:Şi în privinţa introducerii sportului în şcoală am fost relativ sincroni cu Europa. Primele ore de educaţie fizică în şcoală au fost introduse în Germania, la începutul secolului al XIX-lea. La noi a făcut-o un ardelean, Gheorghe Moceanu, după 1862. Pe lîngă exerciţiile fizice, elevii erau învăţaţi şi dansurile populare. Un rol important l-a avut ministrul Învăţămîntului Spiru Haret. În aprilie 1897, el a convocat şase maeştri gimnaşti care predau la liceele din Bucureşti şi i-a rugat să organizeze, pentru serbările de 10 Mai de anul următor, un concurs de oină în Parcul Cişmigiu. Spunea ministrul că „rostul educaţiei fizice este să cureţe şcolile de plaga «bătrînilor» de 15 ani“.

Introducerea concretă a orelor de educaţie fizică în şcoli nu s-a dovedit un lucru simplu de realizat. Lipseau profesorii, lipseau spaţiile pentru orele de educaţie fizică, lipseau instalaţiile. În multe şcoli ora de educaţie fizică se desfăşura printre bănci, elevii nu aveau posibilitatea să se spele şi schimbe după practicarea exerciţiilor. La ţară, multe şcoli erau ridicate pe terenurile bisericilor, aşa că ora de educaţie fizică se desfăşura, uneori, în… cimitir.

Ca de obicei la noi, au fost păreri pro şi contra orei de educaţie fizică. În vreme ce Mihail Sebastian, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu sau G. Călinescu erau pasionaţi de competiţiile sportive şi au salutat prezenţa orei de educaţie fizică în orar, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu sau Nichifor Crainic o considerau un rău obicei adoptat din Occident.

C.T.:De arbitraje măsluite cînd a început să se vorbească în România?

D.M.:Probabil cazul cel mai cunoscut de tentativă de măsluire a unui meci îl constituie finala Cupei din 1940, dintre Venus și Rapid, care s-a disputat de trei ori. Venus era sprijinita de generalul Gabriel Marinescu, membru al camarilei lui Carol II – după venirea lui pe tron, multe s-au stricat în România. Jucătorii echipei Rapid au fost ameninţaţi inclusiv cu puşcăria dacă nu cedează în faţa celor de la Venus. Nu au făcut-o şi după a treia rejucare a trebuit să li se dea cupa.Azi, sportul este tot mai departe de spiritul olimpic şi tot mai mult o afacere legată de mulţi bani. Poate şi din acest motiv sportivilor li se cîntă imnul, în vreme ce cărturari care trudesc la fel de mult, care fac descoperiri importante pentru umanitate sînt adesea ignoraţi de societate.

C.T.:Dacă tot vorbim de studenți și de universități, cînd au început profesorii universitari de la noi să ia mită de la studenți și să facă abuz de funcție? Lui Titu Maiorescu i s-a pus în cîrcă o tentativă de seducere a unei institutoare la care a depus mărturie și eleva Ana Cîmpeanu, cea care va deveni Veronica Micle.

D.M.:Cred că este vorba despre două lucruri distincte. Cumpărarea de către elevi sau studenţi a unor favoruri din partea profesorilor (note mai bune, promovarea unor examene, evitarea corijenţei sau a repetenţiei) şi ceea ce se numeşte mai nou „hărţuire sexuală“, care nu implică doar hărţuirea studentei sau a studentului (mai rar) de către profesor (profesoară), ci şi fenomenul invers, mai puţin popularizat. În primul caz, maestrul spiritual al revistei dumneavoastră ne asigură că fenomenul era răspîndit. În ce priveşte al doilea fenomen, cum spuneaţi, şi el s-a manifestat de timpuriu. Doar că era tacit acceptat ca un lucru relativ firesc şi exista chiar jena de a-l dezvălui. Ceea ce se numeşte „corectitudine politică“ a ridicat capacul de pe oală. Doar că trebuie să fim atenţi la păstrarea măsurii.

C.T.:SUA sînt noua Înaltă Poartă a României?

D.M.:Sintagma, care în formula completă asociază şi Bruxelles ca „nouă Înaltă Poartă“, se bazează pe mai multe falsuri. În primul rînd, pe o viziune anacronică, depăşită de descoperirile documentare, ce a fost conturată de istoriografia romantică din secolul al XIX-lea asupra relaţiilor Principatelor Române cu Poarta Otomană. Nu-i vorbă, nici toţi istoricii nu au abandonat complet acea viziune. În dorinţa lor patriotică de a justifica neîmpliniri istorice, istoricii romantici au găsit explicaţia cea mai convenabilă: nu avem catedrale ca în Occident pentru că nu ne-au lăsat turcii să le ridicăm, exploatîndu-ne sîngeros. De fapt, sumele cele mai mari de bani se dădeau, de bunăvoie, în baza unor adevărate licitaţii, de pretendenţii la tron. Tot aşa, azi nu avem autostrăzi pentru că nu ne lasă UE şi NATO.

C.T.:Cu independența lui Ceaușescu cum rămîne?

D.M.:În subsidiar la noua Înaltă Poartă se adaugă ideea falsă a unei independenţe absolute a României în vremea lui Nicolae Ceauşescu. Orice istoric serios ştie că o ţară de dimensiunile României nu s-a bucurat niciodată de o independenţă absolută. În cazul lui Ceauşescu, sigur că el a căutat mereu „să îi ciupească de nas“ pe ruşi, cum şi-au intitulat cartea doi istorici americani importanţi. Dar România fusese selectată, alături de Polonia, încă din 1963, de SUA, în baza unui studiu de cîteva sute de pagini, pentru a fi sprijinită în tendinţele sale centrifugale faţă de Moscova. Domnul Dumitru Preda a publicat acum cîţiva ani două documente (studiul efectuat de CIA şi rezoluţia National Security Council, pe baza acelui studiu) clare în acest sens. O vreme, Ceauşescu a mers pe această linie. Apoi s-a temut tot mai mult că regimul comunist poate fi în pericol în cazul unei deschideri prea mari şi a tras frîna de mînă. Americanii au tras concluziile necesare şi s-au reorientat spre Polonia ca principal punct de sprijin în politica de doborîre a comunismului. Religia catolică şi un papă polonez ofereau mai multe avantaje decît un regim care devenea tot mai dictatorial.

Cei care susţin teoria noii Porţi otomane la care trebuie să se închine România – spre deosebire de CAER şi Tratatul de la Varşovia, în UE şi NATO nu ne-a băgat nimeni cu forţa, ba chiar ne-a cam tremurat sufletul că nu vom fi primiţi – sînt fie nostalgici după regimul comunist, fie prost informaţi. Şi cu o oră de istorie pe săptămînă în orarul şcolar, cei din urmă vor fi tot mai mulţi.