Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

DORIN MATEI: „Să nu uităm că Rusia de azi este ultimul mare imperiu care a supravieţuit primului război mondial“

Zoom DORIN MATEI: „Să nu uităm că Rusia de azi este ultimul mare imperiu care a supravieţuit primului război mondial“

Cum a devenit Rusia, dintr-un pește mic, rechinul care se hrănește cu pămîntul altora? De cît timp își falsifică rușii istoria? Ce-a uitat V.V. Putin din lecțiile istoriei? Trei întrebări – plus alte cîteva – la care răspunde istoricul Dorin Matei, directorul revistei Magazin Istoric.

Cristian Teodorescu: De unde le vine rușilor dorința asta fierbinte și tot mai irațională de cuceriri teritoriale?

Dorin Matei: Dintotdeauna, peştele cel mic înghiţit de peştele cel mare a considerat gestul ca fiind iraţional, în vreme ce  pentru peştele cel mare actul a fost cît se poate de raţional. Ar trebui să realizăm că principii precum egalitatea în drepturi a popoarelor sau neamestecul în treburile interne ale altor state sînt foarte frumoase, invocate în documente adoptate la conferinţe internaţionale, dar realitatea relaţiilor internaţionale a fost dintotdeauna alta: peştele cel mare înghite peştele cel mic. Rusia nu a fost întotdeauna un peşte mare. La începuturile istoriei sale a fost peştele cel mic înghiţit de peştele cel mare mongol. În urma unor transformări petrecute şi în societatea rusă, şi în cea mongolă, Rusia a devenit, treptat, un peşte mare, după sfîrşitul secolului al XVI-lea, dar mai ales din al XVIII-lea. Fără o tradiţie navală, imperiul ei s-a întins pe uscat, precum pata de ulei, spre est, spre sud şi spre vest. La nord era Oceanul Îngheţat.

C.T.: Cînd, în istorie, a început Rusia să fie un pericol pentru vecinii ei?

D.M.: Ceea ce a deosebit Rusia de alte mari puteri coloniale a fost şi brutalitatea metodelor utilizate. Colonialismul nu a fost o pagină foarte frumoasă de istorie. Dar cei care dărîmă azi statuile unor exploratori şi colonialişti occidentali ar face bine să ia în calcul şi kilometrii de drumuri şi căi ferate construiţi în colonii, spitalele şi şcolile ridicate. În cazul Rusiei, o caracteristică timpurie a fost aplicarea politicii specifice statelor orientale, începînd din Antichitate, de a strămuta populaţii întregi şi a coloniza zone întinse. Rusia a făcut-o cu mare brutalitate, cu scopul de a rusifica teritoriile cucerite şi a distruge fiinţa naţională a popoarelor supuse. Bolşevicii au sporit brutalitatea unor asemenea măsuri cu înfometarea programată a unor zone întregi (holodomor) şi GuLag. Occidentul a declarat, prin vocea unor politicieni importanţi, precum generalul Charles de Gaulle, de exemplu, că Rusia aparţine civilizaţiei europene, că o casă unită a Europei trebuie să se întindă de la Atlantic pînă la Urali. Ceea ce se întîmplă azi în Ucraina ar putea fi dovada eşecului unei asemenea viziuni. De altfel, ideologi şi geo-strategi ruşi au proclamat o viziune opusă. Aş aminti doar pe prinţul Nikolai Sergheievici Trubețkoi (1890-1938), în secolul trecut, şi Aleksandr Ghelievici Dughin, în secolul nostru, ambii mari admiratori ai operei integratoare a lui Ginghis Han, întîiul creator al unui imperiu eurasiatic, şi ai metodelor prin care l-a realizat. Proiect susţinut şi de fostul președinte și prim-ministru Dmitri Anatolievici Medvedev, care vorbeşte de o Eurasie care să se întindă de la Lisabona pînă la Vladivostok şi pe care doar Rusia este capabilă să o organizeze şi conducă. Nu ştim dacă Beijingul a fost de acord cu acest proiect.

C.T.: Românii cînd au început să aibă amintiri nasoale despre ruși?

D.M.: O flamură pe care Rusia a fluturat-o în expansiunea ei către Dunăre şi în Balcani a fost apărarea ortodoxismului. Noi am avut graniţă comună cu Rusia abia din 1791 şi o vreme am privit cu speranţă către această a treia Romă. Povesteşte Nicolae Iorga că, după ce Ecaterina a II-a a oferit ţăranilor care acceptau să se stabilească în spaţiul abia cucerit, numit Noua Rusie (sudul Ucrainei şi sud-vestul Rusiei, la nord de Marea Neagră), condiţii foarte favorabile, pentru a coloniza zona, la consulatul de la Iaşi al Rusiei era coadă de doritori. Cam cum se forma la consulatele Italiei şi Spaniei după decembrie 1989. Dar entuziasmul acesta nu a durat mult. După doar 21 de ani, ruşii ne furau teritoriul dintre Prut şi Nistru, impropriu numit Basarabia. Şi de atunci ne-au tot luat, inclusiv Tezaurul BNR, sau ne-au „curăţat“ elita politică şi intelectuală, cu ajutorul comuniştilor români, după 1945.

C.T.: Falsificarea istoriei cînd a devenit afacere de stat în Rusia?

D.M.: Cînd Rusia a devenit o putere care trebuia să îşi justifice cuceririle. Şi au început cu începutul. Varegul (aşa îi numeau bizantinii pe vikingi) Rurik, din tribul Rus’, chemat de populaţiile care locuiau în spaţiul baltic, bielorus şi rus de azi şi care se războiau continuu, să le fie conducător şi să instaureze ordinea, cel care a întemeiat Statul Kievean Rus’, s-a transformat în istoriografia oficială rusă în slavul care a întemeiat „Rusia Kieveană“, adică ceva ce nu a existat vreodată, pentru că pe atunci, la fel ca şi în vremea cînd slavii s-au creştinat, nu existau încă ruşii (şi nici ucrainenii). Deşi istoriografia rusă a abandonat, după 1989, formula „Rusia Kieveană“, înlocuind-o cu „vechiul stat rus“, ea este încă folosită la noi. Şi de pe ecranele televizoarelor ni se explică uneori că trebuie să îl înţelegem pe Putin, totuşi, pentru că acolo, la Kiev, este inima Rusiei şi acolo s-au creştinat ruşii. Ca şi cum noi am putea emite pretenţii asupra unor părţi din Ungaria sau din Slovacia, pentru că acolo a stăpînit cîndva Burebista.

C.T.: A existat vreodată democrație reală la ei acolo?

D.M.: Dacă veţi suprapune o hartă a democraţiilor de tip occidental consolidate peste o hartă a Iluminismului, veţi observa nu numai o coincidenţă aproape perfectă, dar şi faptul că în zonele în care Iluminismul a fost mai puternic (şi nu mă gîndesc doar la prezenţa unor nume ilustre ale acestui curent, ci mai ales la efectele sale în profunzime, în ansamblul societăţii) şi democraţia este mai funcţională. Democraţia de tip modern, diferită de cea de tip atenian, s-a construit în vreo 300 de ani. La baza ei stă ideea fundamentală a Iluminismului: iluminarea, educarea populaţiei. Nu poţi să ai o democraţie funcţională fără o populaţie educată (şi nu mă refer doar la numărul de ştiutori de carte, ci şi la o educaţie civică, politică), capabilă să înţeleagă cît de cît un program politic, să îl judece şi să voteze în deplină cunoştinţă de cauză. Iluminismul în Marea Britanie sau în statele nordice a însemnat şcoală pentru cît mai mulţi, o educaţie sistematică, o societate civilă din ce în ce mai puternică, o elită politică şi intelectuală care au conlucrat pentru a fixa reguli clare ale jocului politic, ce nu pot fi încălcate fără a atrage sancţiuni pe măsura gravităţii încălcării lor.

C.T.: De ce Rusia profundă simte și azi nevoia să fie condusă de un tătuc?

D.M.: Rusia a fost o lume aparte, guvernată de alte reguli. Petru I a fost primul care a încercat o europenizare. Dar nu una în profunzime. Pe el îl interesa doar avansul tehnologic al Occidentului, pe care să îl aplice acasă, ca să aibă o armată mai puternică. A tuns bărbile boierilor, le-a schimbat veşmintele, dar mentalitatea a rămas aceeaşi. Nici regimul ţarist, nici cel bolşevic nu au încurajat evoluţii democratice. Ruşii, cei mai mulţi dintre ei, au rămas pînă azi mîndri că sînt aparte de lumea europeană, că sînt păstrătorii tradiţiei ortodoxe opuse celei catolice, că au făcut parte dintr-un imperiu, fie că s-a numit rus sau sovietic. Şi văd în lumea euro-atlantică şi în sistemul ei de valori o ameninţare mortală.

C.T.: Ultimului țar al Rusiei i s-a tras căderea de la un război (primul mondial). Să fi uitat Putin, președintele-țar, ce-a pățit Nicolae al II-lea?

D.M.: Se repetă istoria? Pentru unii istorici da, pentru alţii nu. Eu cred că evoluţia istorică poate fi asemuită unei spirale, care revine periodic, la alt etaj, deasupra unor constante. Politicienii care ignoră lecţiile istoriei sînt infinit mai numeroşi decît cei care le cunosc, le înţeleg şi învaţă ceva din ele. Întrebarea nu e dacă a uitat Putin, ci dacă situaţia Rusiei de azi este comparabilă cu cea a Rusiei de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. Nu sînt un specialist în istoria Rusiei de azi, nu m-aş aventura într-o analiză aprofundată, dar am sentimentul că sînt multe elemente comune cu ce s-a întîmplat în urmă cu 100 de ani. Şi să nu uităm că Rusia de azi este ultimul mare imperiu care a supravieţuit primului război mondial. Rămîne să aflăm ce decide istoria.




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Editoriale