E istoric și expert în istorie. Discret, dar eficient, Dorin Matei e președintele Fundației Magazin istoric și redactorul-șef al celebrei reviste cu același nume.
Cristian Teodorescu: Ce mai face Magazin istoric?
Dorin Matei: În general, revista Magazin istoric este bine. Şi cînd spun asta, nu mă gîndesc doar la faptul că dintre cele trei reviste apărute în deceniul 7 al secolului trecut şi care reprezentau un punct de atracţie pentru români – Lumea, Secolul XX şi Magazin istoric – doar cea din urmă mai ţine steagul sus. Sau la faptul că revista Historia y vida, apărută odată cu Magazin istoric, şi-a încetat apariţia din 1998 ori că revistelor franceze Historia şi L’Histoire nu le merge prea bine. Magazin istoric a trecut de momentul decembrie 1989, şi asta pentru că cititorii noştri au înţeles eforturile făcute de redacţie pînă atunci pentru a le putea oferi, totuşi, şi articole de citit, şi articole de istorie universală.
Creaţie a partidului comunist, menită să contribuie la răspîndirea poziţiei partidului în privinţa istoriei naţionale, Magazin istoric a reuşit, graţie celor doi ziarişti şi istorici care au condus-o în acei ani atît de grei, Cristian Popişteanu şi Nicolae Minei, să nu piardă încrederea publicului. A fost, dacă îmi permiteţi comparaţia, ca în povestea cu fiica omului sărac, chemată de un judecător să fie a doua zi dimineaţa prezentă la tribunal şi pe întuneric, şi pe lumină, şi călare, şi pe jos, şi îmbrăcată, şi dezbrăcată.
I-ar merge revistei cu mult mai bine dacă şi-ar putea recupera de la difuzori banii cuveniţi pentru revistele vîndute la timp şi în totalitate. Legile însă par făcute să îi protejeze pe cei care fug cu banii. Şi nu este doar vina legilor. Presa românească, în ansamblu, nu a fost capabilă să impună o rezolvare a acestei probleme.
C.T.: Cu ani în urmă, revista asta dispărea de la chioșcuri chiar în ziua apariției, cel mult a doua zi. Lumea o colecționa. Acum nu mai gustă cititorii istoria ca pe vremuri?
D.M.: Atunci cînd a apărut, revista se vindea aproape instantaneu. Era un lucru formidabil pentru români să vadă din nou chipurile suveranilor României şi ale oamenilor politici de dinainte de 23 august 1944, să poată citi despre ei, despre familia regală, memorii ale unor politicieni. Doamna Doina Cornea povestea, în mai multe rînduri, cum a luat într-o zi o revistă Magazin istoric şi s-a dus în faţa studenţilor spunîndu-le: Priviţi la aceşti oameni din poze făcute în perioada interbelică. Uitaţi cîtă fericire se citeşte pe chipul lor şi priviţi în jurul vostru apoi, să vedeţi cîtă suferinţă este.
Şi astăzi, revista Magazin istoric este citită şi se vinde bine. Dar trebuie să ţinem cont cît s-a schimbat lumea. Există cîteva canale specializate în emisiuni pe teme de istorie şi imaginea este mult mai atractivă şi mai comod de consumat decît cuvîntul scris. Nu în ultimul rînd, locul şi rolul istoriei s-au schimbat profund. Atunci se dădea examen de admitere la liceu şi la materia istorie, astăzi istoria este o cenuşăreasă în şcoală. Şi nu numai la noi. Cel mai grav însă este că nu mai găseşti politicieni care să preţuiască istoria – cum o făceau la începutul secolului trecut un Winston Churchill sau Ion I.C. Brătianu. Lucrul acesta se vede în modul cum este condusă lumea. În unele părţi, politicienii au început să conştientizeze nevoia de istorie. În Statele Unite s-a discutat despre nevoia ca preşedintele să aibă alături un consiliu de experţi în probleme de istorie, aşa cum are experţi pentru problemele economice, pentru a evita o serie de greşeli comise în politica externă în ultimii ani.
C.T.: Ce face Magazin istoric de Centenar?
D.M.: Îşi îndeplineşte menirea de a asigura o interfaţă între cercetarea ştiinţifică şi publicul larg. Mulţi dintre cititorii noştri uită, atunci cînd ne scriu, că Magazin istoric nu este un institut de cercetare al Academiei Române, ci doar traduce pe înţelesul publicului larg ceea ce istoricii descoperă. Sigur, nu ne limităm să aşteptăm doar ceea ce produce cercetarea istorică de la noi. Comandăm articole pe teme care trebuie prezentate cititorilor pasionaţi de istorie. Am pregătit un grupaj de articole despre unirea Basarabiei, apelînd la un grup de istorici tineri de la Chişinău, care au abordat teme mai puţin cunoscute şi mai puţin comode ale actului de acum 100 ani. Vom proceda la fel şi pentru momentul unirii Bucovinei şi al Transilvaniei. Am iniţiat şi o serie de articole care să analizeze din diferite puncte de abordare cei 100 ani care au trecut şi cum ne-au marcat existenţa. Îi încurajăm pe cititori să ne trimită mărturii şi documente de familie legate de evenimentele de acum 100 ani. Încercăm să oferim răspunsuri echilibrate şi documentate la întrebările cititorilor, asaltaţi de tot felul de teorii şi de păreri contradictorii, venite de la specialişti şi mai ales de la nespecialişti, cărora simpla prezenţă pe un ecran de televiziune le conferă statut de autoritate în ochii unui public tot mai puţin pregătit de anii de şcoală pentru a recepţiona critic astfel de mesaje.
C.T.: M-am gîndit că ar trebui să avem un memorial al Unirii din 1918. Ar fi fost minunat dacă acest memorial ar fi fost ridicat în acest an, la Alba Iulia, iar o parte din fonduri să provină dintr-o subscripție publică. Ce crezi?
D.M.: Anul 1918 este extrem de vitregit din acest punct de vedere. Nu există o lucrare ştiinţifică completă despre ce s-a întîmplat atunci. Nu există o lucrare de popularizare pe care să o poţi recomanda cuiva interesat să afle ce înseamnă Unirea. Nu există un mare roman care să aibă ca subiect anul 1918. Nu s-a făcut un film mare cu această temă sau un serial de televiziune. Evident că nu există nici monumentul semnificativ, pe care tot românul să îl recunoască cînd îl vede într-o poză, aşa cum recunoaşte, de exemplu, statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate. Şi asta, cred, pentru că noi nu am înţeles, oricît de paradoxal ar părea, semnificaţia întreagă a ceea ce s-a întâmplat în 1918.
La începutul anului, România, cîtă era atunci, se găsea în pragul colapsului. La sfîrşitul anului aveam România Mare, aşa cum nimeni nu îşi închipuia că se va întîmpla, chiar dacă mulţi sperau. A fost o conjunctură extrem de favorabilă, un noroc, un moment astral pentru noi. Dar a fost şi o elită politică şi culturală care a ştiut să valorifice la maximum acea conjunctură, care a ştiut să inspire încredere oamenilor, care i-au urmat, chiar şi atunci cînd situaţia părea disperată, fără ieşire.
C.T.: N-ar trebui să amintim mai des și mai apăsat că Basarabia a fost prima care s-a unit cu țara în 1918? Cei din generația noastră vor apuca să vadă Republica Moldova întorcîndu-se acolo unde firesc i-ar fi locul?
D.M.: Ar trebui să vorbim mai apăsat în general despre Basarabia. Din păcate, subiectul lipseşte şi de pe agenda partidelor politice, şi de pe cea a societăţii româneşti. Ca istoric, pot să încerc să spun ce a fost. Ce va fi rămîne să vedem. În egală măsură, cred că şi românii de dincolo de Prut ar trebui să se hotărască ce vor. Nu mai pot invoca, după ce de aproape 30 ani Moscova nu mai este titulară de contract la Chişinău, doar stăpînirea rusească şi sovietică. Dacă vom compara ce s-a întîmplat în Ţările Baltice în 1990 cu ceea ce s-a petrecut la Chişinău, desigur că impresia este că românii de dincolo de Prut au ratat un moment. Un răspuns îl putem căpăta însă doar după ce vom putea cerceta documentele astăzi inaccesibile.
C.T.: Care au fost, după tine, oamenii politici cărora le datorăm precumpănitor Unirea?
D.M.: Datorăm Unirea, cum am spus deja, unei elite politice şi culturale în ansamblu. Desigur că au fost cîteva chipuri care s-au impus atunci. Ion I.C. Brătianu a tutelat totul, fie de la putere, fie din opoziţie. Oamenii politici de atunci aveau o altă concepţie despre modul de a face politică. Interesul ţării trecea înaintea celui de partid. A existat o permanentă consultare între cei aflaţi la putere la un moment dat şi cei trecuţi temporar în opoziţie ori de cîte ori au fost probleme legate de realizarea Unirii. Un mare nedreptăţit este Alexandru Marghiloman. Chiar Brătianu spunea că s-a sacrificat politic într-un moment de mare cumpănă şi că el este cel care a făcut unirea Basarabiei, alături de cei de la Chişinău. Se ştie puţin despre rolul lui Iancu cavaler de Flondor şi al lui Ion Nistor în efortul Bucovinei de a reveni acasă. Despre rolul lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod şi Vasile Goldiş s-a vorbit alternativ. În vremea regimului comunist, după 1965, nu exista decît Vasile Goldiş. După 1990 s-a vorbit doar despre Iuliu Maniu. Sînt multe nume care ar trebui amintite şi este păcat că noi, istoricii, nu am reuşit să prezentăm publicului larg modul minunat în care aceşti oameni au conlucrat pentru a ţese o bază solidă Unirii din 1918.
C.T.: M-am gîndit că ar trebui să avem un memorial al Unirii din 1918. De ce nu-l avem?
D.M.: Din motivele explicate mai sus. Ca o ironie a istoriei: în perioada interbelică i s-a ridicat regelui Ferdinand o statuie, cu greu, tîrziu, în actuala Piaţă a Victoriei. A rezistat doar cîţiva ani şi locul i-a fost luat de statuia soldatului sovietic, cel care ne-a lăsat fără Basarabia.
C.T.: Centenarul Unirii ne găsește din nou divizați, aproape ca în anii ’90. Asta ține de specificul nostru?
D.M.: Tot un specific naţional a fost şi modul cum ne-am manifestat în 1918. Nu este obligatoriu să fim dezbinaţi. Ştim să fim şi uniţi, sîntem capabili să facem lucruri mari. Depinde ce fel de elită politică şi intelectuală avem în momentul respectiv.
