5 ani de cercetare în 6 ţări: România, Albania, Grecia, Italia, Marea Britanie şi Turcia. 40.000 de kilometri parcurşi. 100.000 de fotografii. 70 de ore material filmat. 100 de ore de înregistrãri audio. Sute de drumuri la „buda cosmică“ a ciobanilor. Tăceri uriaşe. Aşteptări după oi. Hămăit şi lătrat de cîine. Lovituri la cap. Dormit în zăpadă şi ploaie torenţială. Da, unde-i paradis, nu-i bine: în Ţara Galilor, ciobanii se întîlnesc cu oile doar de trei ori pe an. În rest, oile stau singure, nemulse şi nesupărate de urşi şi lupi, terminaţi acum cîteva sute de ani. Pe scurt, Dragoş Lumpan, socotind în sfîrşit că a încheiat o aventură: imortalizarea transhumanţei. Parte din această nebunie a lui, acest obicei de veacuri, pe „drumul din urmă“ în lumea largă, expoziţia „Ultima transhumanţă“, poate fi văzută la Muzeul Ţăranului Român, sala de Oaspeţi.
Deschid discuţia cu Lumpan, mîncat de „miturile mele“
Se fut ciobanii între ei? Dar ciobanii cu mioarele?
În cinci ani eu nu am văzut niciodată ciobani homosexuali sau zoofili. Şi nici nu am auzit vreo referire în poveştile lor. Am auzit doar în bancuri. Zoofili am văzut în filmul lui Woody Allen. Dar tipul de acolo nu era cioban, era un oraşean „fin“.
Lipsa lor?
Concediul.
Mioriticul ciobănesc?
Ciobanul pe care l-am urmărit în Italia avea doi angajaţi. Pepe era unul dintre ei: înalt, frumos, cu degete lungi de pianist. L-am întrebat dacă îi place ceea ce face; mi-a răspuns: „Tu ştii altă meserie în care să fii plătit ca să stai cu mîinile în buzunare?“. Acum un an, stîna de ciobani români era într-un sat de pe lîngă Zalău. Un sătean s-a certat cu ciobanul bătrîn: i-a spus că oile au intrat pe pămîntul lui şi i-a dat o palmă de l-a culcat la pămînt. Ajutorul ciobanului a văzut şi a sărit cu bîta pe ţăran. L-a bătut zdravăn: de atunci este la închisoare.
Distanţele?
Zile de mers în care eviţi obstacole şi cauţi hrană pentru oi.
Numărul oilor?
Seamănă cu extrasul nostru de cont.
Era clar: nu ştiam mai nimic
Transhumanţa nu este interzisă. Dar, în raport cu alte meserii de acum, transhumanţa este din ce în ce mai greu de practicat. Legile nu interzic în mod anume transhumanţa, dar o descurajează. „Circulaţia animalelor pe jos trebuie evitată, pe cît posibil, deoarece este urmată de pierderi ponderale mari şi poate ocaziona contractarea şi difuzarea unor boli infecto-contagioase.“
Aceste reguli nu arată nici un fel de încredere în priceperea ciobanilor; orice cioban încearcă să-şi crească cît mai bine oile. Transhumanţa încă mai există, dar acum nu pare să o ducă prea mult şi prea bine.
Cel mai bine
Cînd am mîncat bazlama la o familie de ciobani musulmani din Albania; ei au tăiat o capră în semn de ospitalitate. Şi au făcut şi bazlama la ţest: o pîine extraordinară!
Singurătatea?
Doi-trei ciobani la o stînă ce se întîlnesc doar de cîteva ori pe zi. În rest, stau singuri cu oile. Toată ziua, toată noaptea, tot anul. Poate toată viaţa.
Soarele? Ploaia?
Plouă zile întregi şi nu există „înăuntru“. Peste o oră, o zi, o săptămînă tot afară o să stai 24 din 24. E foarte diferită vremea cînd stai tot timpul afară faţă de vremea din oraş, cînd stai mai tot timpul înăuntru.
Somnul?
Noaptea-i scurtă. Vara se culcă pe la 10-11 seara şi se trezesc pe la 3-4 dimineaţa, să mulgă oile. Ziua, în timp ce oile se opresc să pască, ciobanii se mai întind pe iarbă şi dorm 10-20 de minute. De vreo două ori am dormit mai mult şi m-am rătăcit pentru o vreme. Apoi, iarna, afară, cînd sînt -20 de grade, e mai greu. Şi, tot timpul, somn iepuresc: poa’ să vină ursul, lupii sau pleacă oile singure.
Natura?
Într-o noapte mergeam cu ei şi nu se vedea mai nimic. Deşi eram într-o zonă de podiş fără nici o apă, am avut tot timpul senzaţia că sîntem la marginea mării.
