Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Dragostea mea, Madurodam

Zoom Dragostea mea, Madurodam

Un orășel de jucărie, asta e Madurodam. Nici mai mult, dar nici mai puțin: stai la coadă ca să intri, plătești o taxă de intrare (piperată, după criteriile mele; „pentru toate buzunarele”, dup-ale altora – de unde deduc că eu n-am buzunare!), te plimbi cu copiii, te duci la restaurantul de tip IKEA din interior (alți bani, altă distracție), mai ai și câteva galerii de fotografie la care trebuie să plătești separat dacă vrei să le vezi (am refuzat), și asta e. După niște ore în care olandezul ți-a vândut nimic, te sui frumușel în tramvai și te duci la cazarea ta din Haga, pe unde-o fi (la mine a fost mai pe la margine, după buget).

Nu că nu mi-ar fi plăcut, nu; mi-a plăcut foarte mult. Dar m-a pus pe gânduri. Înainte să moară, bietul taică-meu și-a petrecut ultimii ani de viață plângând că-i dărâmau „capitaliștii” fabricile! Dacă locuiți în România, știți la ce mă refer: cam toate orașele țării, mari sau mici, erau pline de fabrici (uzine, platforme industriale, combinate etc.), urâte, poluante, uzate și nerentabile, dar foarte iubite de sclavii condamnați pe viață la ele – ca taică-meu, de pildă. Asta învățase să facă, asta știa să facă, asta făcea: proiecta și construia fabrici. Eu le-am detestat dintotdeauna; colac peste pupăză, am apucat sfârșitul de comunism într-un liceu industrial („Industrial 36”, acum „Ion Creangă”), care ne trimitea să facem „practică în producție” la uzinele Electromontaj, undeva pe strada Candiano Popescu, lângă Parcul Carol (care nu se numea Carol, că n-avea voie). Ce fabrică! Ce muncă! Ce utilaje! Totul, de la mic la mare, era exact cum am spus: urât, poluant, uzat și nerentabil – începând cu oamenii: muncitori, tehnicieni, directori, portari sau șefi de secție, toți, niște distruși, niște troglodiți, niște uitați, dar, chiar și așa… aveau un quelque chose… care azi lipsește. Erau reali. La un caz de ceva, puneau mâna pe rangă. Pentru mine, fabrica e un coșmar din care n-am reușit să ies, dar pentru taică-meu era viața, era sensul vieții: „Păi, dacă nu se duc la fabrică, unde să se ducă oamenii?!”, obișnuia să-mi spună. Avea dreptate. Dacă te-apuci și dezindustrializezi o societate industrială (ultimii noștri 30 de ani), ce faci cu oamenii? Îi omori, îi faci salam, îi faci săpun?

La Madurodam am înțeles un lucru simplu: țările postindustriale funcționează cu mult mai puțini oameni decât populația lor. În tot parcul ăla de distracții am văzut cam un angajat la 50 de vizitatori, iar în „angajatul” ăla includ și bucătăresele pe care nu le vedeam, paznicii de noapte etc. (personalul pe care n-au vizitatorii cum să-l întâlnească). Doi-trei mecanici care mai trebăluiau pe la câte o jucărioară care avea toane, niște paznici solizi („bodyguarzi”, cum spun românii, chit că nu-i corect) și niște chelneri. Atât.

Jucărioare? Da, am zis bine. Trenulețe, mașinuțe, vaporașe, tramvăiuțe (!), elicopterașe, șlepulețe (Olanda!), ecluzici, chestii de-astea. Pentru copii păreau extrem de reale, și chiar erau (puteai bine-mersi să le pipăi și să urli), dar interesant este că și oamenii-n toată firea le luau drept ce nu erau: realitate. Îmi venea să bat tot Madurodamul și să mătur cu ei pe jos: bă, astea-s de jucărie! Bă, nu vă infantilizați singuri ca proștii, bă, nenorociților! Ieșiți, bă, din peșteră, căscați ochii, afară e-o omenire sângerândă! Afară-s lupii, orbilor!

„Tati, hai la nisip să ne jucăm cu găletușa.” Ce era să fac? M-am dus.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

bt
romania100

Editoriale
romania100