A dat Domnul, drăguțul, și ne-am pomenit cu Cod Fiscal. Pupa-i-aș mînuțele lu’ Ciolacu și lu’ domnu’ de la Finanțe, că nu s-au atins de cărți. Deci noi, scriitorii, stăm bine, singura nedumerire e cine o să ne mai cumpere cărțile, de cînd piața a explodat cu încetinitorul, astfel încît fiecare săptămînă mai aduce cîte o mică scumpire. Mică, dar veselă. Dar ce ne pasă nouă? Se știe doar că artiștii se hrănesc cu roua zorilor și, eventual, cu ambrozie.
Dintre evenimentele din urmă, atrage atenția mini-scandalul legat de Dan Perjovschi. Mie, unuia, mi s-a părut nițeluș ridicol, dar țin să îl pomenesc, tocmai pentru că pățania artistului e una exemplară. Casa de licitații Artmark anunțase că scoate la vînzare mai multe lucrări, printre care și una a individului aflat în discuție, un autoportret semnat Perjo sau Pergo. Nesimțindu-se autor, Dan a protestat pe lîngă instituție. Nimic. Lucrarea e a lui. Perjovschi nu s-a lăsat: „Încă o dată, pictura «Autoportret», atribuită mie și aflată acum în licitație la Artmark este un fals. Semnătura Perjo sau Pergo nu este a mea. Artmark a fost anunțată de către mine – și faptul că nu au retras lucrarea spune ceva. Cine o cumpără ia țeapă“.
Acu’ să nu vă închipuiți că a fost evaluată la milioane, nu. Vreo 900 de euro, acolo. Dar principiul e important. Mîine-poimîine, ies pe piață lucrări ale artiștilor în viață (cu cei morți e nițeluș mai greu, că începe ditamai expertiza), iar ei nu au nici un cuvînt de spus. Ce știu ei? Se știe că artiștii sînt boemi, beau mult și uită repede. O fi fost perioada căcănie a artistului și omul nu mai vrea s-o recunoască. Dar ce e oarecum uimitor e faptul că Artmark nu a răspuns solicitării artistului de a se retrage „opera“. A rămas doar cu satisfacția amară că nu s-a vîndut (poate chiar din cauza scandalului).
Altă poveste oarecum ridicolă (se pare că e o specialitate a epocii) e legată de, cum să spun, o poveste despre tineretul anilor ’70-’80 și legăturile ei cu Miliția. A apărut în Libertatea un interviu cu tînărul Andrei Galiță, consilier la CNSAS. El postase ceva care a devenit viral, poze „demascatoare“, realizate de Miliție, ale unor tineri arestați, care purtau geci sau tricouri cu însemne și/sau imagini ale trupelor pop-rock străine. Foarte bine că le-au arătat, că generațiile actuale nu prea au de unde să știe. Numai că tînărul consilier (evident de bună credință și, mai ales, cu lecturile epocii la zi) nu s-a oprit aici, a mers mai departe. Citez:
„– De ce îi ridica Miliția pe acești fani ai rockului? – În 1971, conducerea de partid și de stat a decis că toată creația culturală trebuie să fie de inspirație națională, folclorică, totul să se lege de identitatea românească. Iar cei care încă mai foloseau ca sursă de inspirație Occidentul erau acuzați de ceea ce se chema import de influență. A fost motivul pentru care, din 1971, trupa Phoenix a trecut la etno rock, nu au mai putut cînta cover-uri după The Beatles sau Rolling Stones“.
Ei, dragii moșului, de aici începem să ne încurcăm. Necunoașterea epocii și avîntul tinereții fac minuni, din păcate, iar drumul spre iad e pavat cu bune intenții. Nu, dragul moșului, nu zici bine. Da, împingerea culturii spre etnicism (dacic, dacă se poate) a fost un lucru real, numai că s-a desfășurat cu totul altfel. A fost încurajată „arta“ de masă, folclorică, cu dansuri (și dansatoare, firește), s-a dat în stambă „dacismul“, dimpreună cu protocronismul. Celebră era în Cenaclul „Flacăra“ melodia unui viitor fost necunoscut cu ceva cam ca „Asta e căciula mea, că-i obicei din daci păstrat“ sau cam așa ceva. Ah, să nu-i uit pe Savoy! Și multe altele, care se refereau la etnicitate, la istoria multimilenară, în sensul partinic al cuvîntului. Etno-rock nu a visat niciodată partidul. Pentru că Phoenicșii nu au avut nici cu dacii, nici cu romanii, ci, prin grija lui Șerban Foarță și Andrei Ujică, cu bestiariul medieval și cu miturile lumii. Ar fi de rîsul curului să-i îndeși în găleata cu ideologie pe amîndoi. Și ridicol, precum v-am spus. Sigur, pentru cei care n-au prea trecut pe la școală și s-au obișnuit să-și ia ideile din titlu, nu contează. Doar că lumea era, atunci, altfel. În România se ridicase puțin genunchiul partidului de pe beregata artei, iar tinerii căutau cu maximum de viteză noi forme de expresie. Unde mai pui că, pînă în ’65, fuseseră la putere realismul socialist, proletcultismul și sovietele.
Așa că nu ar trebui să vă faceți griji: Phoenix nu au fost nici ai partidului și nici ai socialismului etnic.
Nichita ar rezuma rapid discuția: Cucurigu!
Nicu Covaci a explicat foarte demult cum a fost (cel putin pentru ei). ”Directiva” a existat, dar au dus lucrurile in cu totul alta directie, intradevar greu de anticipat, si cu totul memorabila. Si a mai fost si Victor Cârcu (cu care evident dl Covaci s-a certat, cum a facut practic cu toti cei care a colaborat la un moment dat). Buna comparatia cu Savoy (mi-aduc aminte si acum halucinantele versuri cu cioplitul unei monoxile in mijlocul vegetatiei, totul finalizat in coada de peste, chiar cu un peste malefic si cleptoman, totul aromat de camomila).