Dumitru Coarnă, cea mai ipocrită goarnă

Nu există nimic mai înduioșător pe lumea asta decât sindicalistul agresiv. De obicei, atunci când chiar e nevoie de el, sindicalistul agresiv e la șpriț cu ministrul de resort. România are diverse soiuri de sindicaliști, dar, de obicei, ei se manifestă, cel mai pregnant, prin absență. Mai ales atunci când e cea mai mare nevoie de ei.

Cu mulți, mulți ani în urmă,

când la guvernare se afla struțo-cămila numită CDR+PD+UDMR, unul dintre miniștrii aflați în directă legătură cu sindicatele era Radu Berceanu. I se pot pune multe în cârcă, i se pot reproșa multe, dar, ca membru al Internaționalei Socialiste, cum era pe vremea aceea el alături de tot partidul din care venea, Berceanu a avut o atitudine mult mai de dreaptă față de sindicaliști decât tot guvernul așa-zisei drepte anticomuniste. Prins într-o ședință ipocrită la Ministerul Industriei și Comerțului, Radu Berceanu avea de luptat cu o liotă de sindicaliști zgomotoși și, desigur, agresivi, care pretindeau că apără drepturile oamenilor muncii. Exasperat, poate și oleacă plictisit că pierde din prețiosul timp pe care ar fi putut să-l aloce amantei, Berceanu i-a strâns pe gălăgioși la geam și le-a arătat parcarea ministerului. Mașina lui, cea oficială, ca și mașina lui particulară valorau la un loc, pe vremea aia, maximum trei sferturi din mașina celui mai amărât sindicalist prezent la întâlnire. Sfârșitul poveștii.

Astăzi, sindicaliștii ăia gălăgioși și agresivi

sunt încă în funcții. Ei conduc, de peste 25 de ani, marile federații sindicale. O vreme, au tăcut, muți ca niște lebede. Probabil au crezut că ăsta e rolul sindicalistului de tip nou: să tacă și să înghită, în numele oamenilor pe care-i reprezintă.

E deja un loc comun să te întrebi unde naiba erau sindicatele în 2010. Oricum, răspunsul e simplu: în Grecia, în Turcia, în Franța, în Spania, în Italia, în Elveția, în Cipru. În funcție de sezon și în funcție de locul în care liderii își aveau îngropate conturile. Căci, pe lângă firme de turism prin care sug banii sindicaliștilor și nu numai, liderii de sindicat care rezistă de mai bine de 25 de ani au ajuns să fie niște oameni prosperi, cu averi comparabile cu cele ale politicienilor.

Din când în când, însă,

atunci când afacerile nu le sunt puse în pericol, sindicaliștii răbufnesc și sar la beregata politicienilor. Nu pentru a se cere ei înșiși încătușați pentru modul fraudulos în care au gestionat post-1990 averea incomensurată a sindicatelor comuniste, ci pentru a da impresia că lor chiar le pasă. Și le pasă cam la fel de mult cum îi pasă lui Ioan Niculae de angajații și foștii angajați ai combinatelor privatizate pe nimic pe care le-a supt până la dispariție, plângându-se că statul nu-l ajută cu nimic. Plângându-se de pe puntea unui yacht de 20-30 de milioane de euro, în timp ce anunța concedierea a două-trei mii de angajați cărora nu le mai putea asigura minimul pe economie. De 750 de lei lunar, la vremea aia.

Dumitru Coarnă, de exemplu,

căci ne învârtim ce ne-nvârtim, da’ tot în Coarnă o nimerim, este exact modelul ăla de sindicalist pe care poți să-l crezi doar dacă ești fie prost, fie beat, fie milițian. Cum milițieni nu mai există în România încă din 1990, an care l-a prins pe Coarnă la post, ca – ironie – șef de post al Miliției comuniste, cei care îi dau azi crezare lui Coarnă numai milițieni de bună credință nu pot fi.

Dumitru Coarnă, deși a slujit cu încredere și abnegație USL-ul (mai ales aripa PSD-PC, înainte de întemnițarea lui Nea Varanie), a fost renegat de către PSD înainte de alegerile parlamentare din 2016, pe motiv de prea mare fraternizare cu UNPR și, mai ales, cu piatra de moară numită “Interesul” Gabi Oprea “Național”. Atunci când oamenii ieșeau în stradă și cereau demisia lui Oprea – mai întâi pentru moartea lui Bogdan Gigină, mai apoi pentru Colectiv –, Dumitru Coarnă era printre apărătorii generalului pensat. Când nu s-a mai putut și nu s-a mai putut, și sindicalistul milițienilor din Poliție a trecut de partea poporului. Dar, deja, era prea târziu.

Așadar, atunci când a vrut să candideze pe listele PSD pentru Parlament, Coarnă a primit două copite în fața deja turtită: una pentru că fusese fanul lui Oprea și alta pentru că, deja, devenise un critic de serviciu al PSD, în încercarea de a mima echidistanța. Așa că domnul Coarnă, mai mult de nevoie, și-a îndreptat atenția spre PNL. Unde s-a propus pe liste și a promis că va aduce și voturile necesare unei ascensiuni rapide a partidului în preferințele electoratului.

Circumspecți,

pârliți deja cu fanteziile în uniforme verzi ale blondei care conducea partidul, cei din PNL l-au sondat pe Coarnă. Nu direct, că le-ar fi explodat vidanja în față, ci prin intermediul unor chestionare sociologice. Când a reieșit că nici măcar polițiștii nu se consideră reprezentați de un pensionar care își triplează veniturile cu banii de la sindicat, liberalii, oricât de disperați, i-au zis pas.

E drept, pe vremea aia,

liberalii nu erau la fel de disperați ca azi și încă mai credeau că pot obține un scor rezonabil în alegeri.

Azi, dacă Dumitru Coarnă s-ar propune șef de filială, direct, probabil că l-ar accepta fără rețineri. În definitiv, nu are rost să ai principii și scrupule atunci când dai de unul extrem de hotărât ca, în numele apărării propriei pensii, ce crește mult mai repede decât cresc salariile polițiștilor, să mintă, să urle și să spumege ca și cum ar avea, într-adevăr, o cauză bună de apărat.