După un debut fals în 2001, direct la Naționala mare, antrenorul Hagi a luat-o de jos, de la gradul de Mister, după cum el însuși, cu modestie, ne-a spus în urmă cu ceva timp. La 25 de ani de la durerosul baraj cu Slovenia, având în spate șase echipe de club antrenate, cinci trofee importante în bibliotecă (Cupa Turciei cu Galata, un campionat, o cupă, o supercupă cu Viitorul și încă un campionat cu Farul) și zeci de jucători formați de mici sau debutați cu mâna lui la nivel de seniori, Gică e pregătit să devină Nea. Acest titlu se dobândește în timp și certifică vechimea, excelența și înțelepciunea fotbalistică românească. L-au purtat Emeric Ienei, Puiu Iordănescu, Victor Pițurcă, Mircea Lucescu. Ca selecționeri, Contra și Rădoi au fost prea tineri să-l merite, iar Christoph Daum nu-l putea obține din cauza sângelui. Ajuns la 61 de ani, Hagi e înduplecat de Burleanu și de speranțele a milioane de microbiști să accepte preluarea unei Naționale care abia și-a îngropat antrenorul.
Să-i recapitulăm, pe scurt, cariera. Ca jucător, mulți zic că a fost cel mai mare. În comparația cu Dobrin și Balaci, pe Hagi îl ajută cronologia. A jucat mai încoace, e mai proaspăt în memoria oamenilor și a condus din teren cea mai mare performanță a României la un turneu final: SUA ’94. Cu el în echipă, am participat la trei Cupe Mondiale consecutive și la trei Europene – 1984, 1996 și 2000. E un simbol al Stelei, cu care a luat trei campionate și trei cupe ale României, Supercupa Europei în 1987 și a pierdut o finală de Cupa Campionilor în 1989. Este singurul român care a jucat atât la Real Madrid, cât și la FC Barcelona. Cu fiecare a câștigat doar câte o Supercupă a Spaniei. A petrecut puțin timp și în Italia, la Brescia, iar în ultima parte a carierei s-a dus la Galatasaray, unde a pus serios umărul la emanciparea fotbalului turc. Palmares: patru titluri de campion, toate consecutive, două cupe, două supercupe, Cupa UEFA și Supercupa Europei. A fost făcut rege, dar a preferat să-și poarte coroana în iarbă, ca antrenor de echipe de club: Bursaspor, Galata (de două ori), Poli Timișoara, Steaua București, Viitorul și Farul. Cu niciuna dintre ele nu s-a apropiat prea mult de performanțele lui ca jucător.
A înființat o academie de fotbal atunci când România uitase că fotbaliștii nu se fac direct mari, fără să fie nevoie să fie crescuți. Din mâinile lui au ieșit mulți jucători buni pentru România, câțiva decenți pentru Europa și, din păcate, niciunul de clasă mondială. S-a încăpățânat să ni-l lase moștenire pe Ianis, care, la 27 de ani, nu a depășit încă statutul de speranță. Dar lumea mai are răbdare cu el datorită numelui pe care-l poartă.
Cei care i-au fost colegi lui Hagi povestesc despre cât de dificilă e relația profesională cu el. Ca jucător, era de cele mai multe ori genial. Dar și nesuferit, răzvrătit, perfecționist, egoist și uneori prost inspirat. Avea caracterul insuportabil al marilor campioni, precum Michael Jordan sau Ayrton Senna. Iar ca antrenor, presiunea pe care o pune pe colaboratori și pe jucători se spune că e greu de dus. Celor mulți, oamenilor care l-au văzut jucând pe viu sau la televizor, le-au rămas în cap golurile și pasele lui minunate, dar memoria colectivă reține și ieșirile lui necontrolate în momente total nepotrivite. Nu pot uita meciul cu Italia, de la Euro 2000, când ne-a lăsat în zece după ce i-a rupt, la nervi, glezna lui Conte. Acela a fost și ultimul lui meci oficial pentru România.
Acum, copt și trecut prin multe, Regele e chemat să aducă cu picioarele pe pământ Generația de suflet, care a plutit pe lângă fotbal datorită norocului chior din câteva meciuri de calificare și a victoriei cu Ucraina, din Germania. Împodobit cu mantia roasă de amintiri a selecționerului unei naționale aflate pe locul 57 în clasamentul FIFA, Hagi își riscă reputația, dar are toată aprecierea noastră pentru curaj. Mult succes, Nea Gică!
79 de vizualizări
