Ce a înțeles Iohannis din istorie

Președintele Iohannis a comemorat Mineriada din 13-15 iunie pe 11 iunie. Ar fi putut comemora, tot pe 11 iunie, și evenimentele din decembrie, că vorba aia: ce mi-s două zile, ce mi-s șase luni? Ba chiar ar fi putut emite un decret prezidențial prin care să adune toate comemorările și aniversările într-o singură zi a anului, ca să nu-și mai strice week-end-uri și planuri de siestă mimînd îngrijorarea la mormîntul unor oameni deja morți.

Poate că la Inspectoratul Școlar Sibiu nu s-a făcut mare caz de istorie, dar, odată ajuns președinte, trebuie să știi că nu poți sărbători evenimentele aiurea și nu poți comemora după calendarul tău personal. Istoria din care sînt clădite națiunile cere precizie, respect și adevăr. Ce-ar mai rămîne din mîndria națională dacă s-ar sărbători, de pildă, Marea Unire cu o săptămînă mai devreme, ca să nu-și dea președintele peste cap programul de schi?

Dar istoria vine din urmă cu izvoarele ei. În calendarul familiei Iohannis, ziua de 11 iunie 1990 a marcat un eveniment important. Iată cum descrie această zi jurnalistul Dan Tăpălagă, într-un articol de presă din 1997: „Maria Iliuț, bunica acestor copii, a afirmat că, în 11 iunie 1990, a fost vizitată neașteptat de profesoara Carmen Johannes de la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, care i-a propus să dea copiii unei familii de canadieni“.

La București, 11 iunie 1990 a fost o zi liniștită. Manifestanții de la Universitate au continuat greva foamei și cîntecele anticomuniste pînă în zorii zilei de 13 iunie, cînd asupra lor au căzut scutierii. Pe 14 și 15 iunie, Bucureștiul a fost călcat în picioare de armata minerilor, îndrumată de securiști. Și, în timp ce familia Iohannis îi dădea înainte cu canadienii și cu orfanii, protestatarii din Piața Universității au fost săltați, bătuți, arestați, torturați. Au murit șase oameni în acele zile, o mie șase sute au fost răniți și peste două mii arestați.

Despre ei a vorbit Ludovic Orban pe 13 iunie, fiindcă îi venise și lui rîndul să calce în grebla istoriei. Orban a cerut pedepsirea celor care s-au făcut vinovați de „crime, scene de o brutalitate inimaginabilă, anchete făcute de procurori“. Numai că, la capitolul „anchete făcute de procurori“, istoria o reține pe Monica Macovei, procuror pe atunci la Procuratura Sectorului 1, care a anchetat studenții arestați și duși într-o unitate militară din Măgurele.

Orban a cerut, cum ar veni, anchetarea anticorupției. A cerut pedepsirea Monicăi Macovei, sfînta născătoare a statului polițienesc, femeia care a aranjat procurorii într-o grămăjoară de pepite pe palma întinsă apreședintelui Băsescu. Fără Macovei, puterea bețivului n-ar fi fost la înălțimea setei lui, iar un partid de hoți ca fostul PDL n-ar fi putut fi ținut în fereastra democrației atîta amar de ani. Fără opera fondatoare și totalitară a Monicăi Macovei, PNL n-ar fi putut înghiți, ca broscoiul care se visează bou, PDL-ul cu tot ce avea el mai bun, adică cu proștii și cu infractorii lui, cu securiștii și cu îmbogățiții lui, tușind din cînd în cînd, cît să i se ducă pe gîtlej gogoșile cu statul de drept și farsa cu anticorupția.Fără să înțeleagă din istorie mai mult decît Iohannis, Orban a cerut, de fapt, anchetarea noului PNL. A răsturnat, din ignoranță și fudulie, relațiile omului politic cu memoria.

„România n-a avut niciodată lideri mai proști ca acum“ a devenit un enunț cu valoare stabilă, valabil de la un an la altul, de la un guvern la altul, de la un ministru la altul și de la un președinte la altul. Iar politicienii își coboară permanent nivelul de inteligență, odată cu așteptările poporului și cu rating-ul de țară, ca nu cumva să afecteze adevărul teoremei demonstrate zi de zi.

Prostia în politică nu ține neapărat de lipsa unor cunoștințe elementare, ci de suficiență și infatuare, de credința primitivă că e destul să fii cocoțat acolo ca să-ți poți aduce bietul ego în văzul tuturor.

Uitați-vă la Iohannis și la puțina lui înțelegere a faptelor importante. Nu s-a mulțumit cu istoria recentă, s-a băgat și în istoria modernă. A refuzat să promulge o lege care dădea românilor dreptul să sărbătorească tratatul de la Trianon. A refuzat, adică, să lase un popor să-și pună steaguri pe stîlpi și pe clădiri de 4 iunie, o zi la fel de importantă ca 1 Decembrie. N-a priceput sau n-a avut răbdare să i se explice că abia acel tratat, semnat un an și jumătate mai tîrziu, a transformat Transilvania dintr-un sentiment într-un teritoriu cu acte al statului român. N-a înțeles că importanța evenimentelor, fie ele războaie, uniri sau mineriade, se păstrează prin ceremonii, aniversări și comemorări, și că fără aceste ritualuri publice, istoria unei națiuni se clatină.

I-ar fi prins bine niște meditații și la alte materii, dar, din păcate, poporul s-a mulțumit cu meditațiile lui la fizică atunci cînd l-a ales de două ori.