Ce folos că nu-i vreo frumusețe, dacă nici prea smartă nu-i?

Viorica Dăncilă, scăpată din lesa scurtă de la București, e precum buzduganul trimis de Zmeul Zmeilor să bată de trei ori în ușă, pentru a anunța că urmează ceva. Dar dacă, în poveștile culese de Petre Ispirescu, de obicei urma câte ceva, în realitatea românească nu urmează, niciodată, nimic.

Nu știu ce înțelegeri a făcut doamna Dăncilă prin SUA și cu cine, dar nu pentru asta a fost trimisă acolo. A fost trimisă, după ce inițial fusese chemată, pentru a face exact ce făcea în basme buzduganul zmeului: mult zgomot. Ceea ce i-a reușit. Dacă pe lângă asta a mai smuls și niște fotografii cu vicepreședintele lui Trump și cu alte oficialități de talie internațională, de prin Honduras și Insulele Capului Verde, e deja un bonus nesperat. Peste ani, la gura sobei din Videle, doamna Dăncilă le va arăta nepoților, cu mândrie, imaginile din mini-turneul său american, spunându-le că, la un moment dat, a fost cineva în țara asta. Lucru pe care nepoții, oricum traumatizați de greaua moștenire, își vor fi dorind să-l uite.

Desigur, fidelă programului său politic ce prevede că nu spune prostii vorbind liber, Viorica Dăncilă a recitat de pe hârtie o gogomănie lingușitoare: ea va muta, împreună cu guvernul său, ambasada României de la Tel Aviv la Ierusalim. Au urmat aplauze îndelungate, ovații și urale, plus un comunicat al președintelui Iohannis, prin care se reamintea, printre rânduri, că atâta vreme cât domnia-sa este președinte al României, ambasada va rămâne acolo unde e. Cum ar veni: „Când o fi de mutat ceva, doamnă Dăncilă, vă chem eu. Da’ veniți cu tot guvernul îmbrăcați în salopete, că-i mult de cărat“.

Declarația cu ambasada, dată sforăitor în SUA și retractată mielușește în țară, nu era nici pentru Iohannis și nici pentru electoratul român, mult prea puțin interesat de amplasarea unei ambasade despre a cărei existență de-abia are habar. Declarația era dată pentru a sprijini campania lui Benjamin Netanyahu, care vrea să arate alegătorilor săi că e încă în putere, din moment ce i-a putut convinge și pe licuriciul cel mare de peste Ocean, dar și pe licuriciul pricăjit de la porțile Orientului. Pentru el, din SUA și până în România, toată lumea sprijină recunoașterea Ierusalimului drept capitală de drept a Israelului. Mai puțin țările aflate între SUA și România, dar ăsta este un amănunt geografic și numeric ce nu mai contează.

Că președintele s-a simțit călcat pe coada constituțioanlă și pe promisiunile făcute Germaniei, era previzibil. Mai puțin previzibilă era declarația fostului președinte, Traian Băsescu, cel care a declarat că Dăncilă „a aruncat pe Apa Sâmbetei 50 de ani de politică externă românească în Orientul Mijlociu“. Iată că, la aproape cinci ani de când nu mai e președinte, Traian Băsescu este, în continuare, susținătorul acelei politici falimentare care a făcut din România unul dintre principalii susținători ai terorismului, până în 1990.

Căci pe asta s-a bazat excelenta politică externă românească în Orientul Mijlociu dusă de România până acum 30 de ani și, poate, chiar și după aceea. România a vândut arme în Orientul Mijlociu. România a antrenat în țară, în tabere ale Securității, teroriști din Orientul Mijlociu. România a colaborat fără probleme cu toți dictatorii Orientului Mijlociu. A colaborat chiar și cu Israelul, vânzând pur și simplu evreii născuți aici statului Israel. Așa cum, echidistant, a vândut și etnici germani RFG-ului.

Cam astea sunt relațiile extraordinare create de politica externă românească în Orientul Mijlociu. Faptul că președintele Băsescu i-a organizat lui Bashar al-Assad o primire exagerat de fastuoasă în România, în mandatul său, nu ne ajută nici el să ne plasăm în rândul sprijinitorilor democrației în Orientul Mijlociu.

În ultimele decenii, România a pierdut foarte mulți bani în zona cu care Traian Băsescu spune că am fi legați prin relații nemaipomenite. Am pierdut bani în Libia, am pierdut bani în Irak (acolo am mai pierdut și vieți omenești) și, în general, am pierdut bani cam peste tot pe unde aveam ceva investiții. Bine, România a pierdut, pentru că, totuși, unele averi post-decembriste particulare se bazează tocmai pe aceste pierderi la nivel de stat. Nu prea mai avem ce pierde, în momentul ăsta, decât niște afaceri sulfuroase, ale unor grupuri de interese ce gravitează în jurul unor Servicii. Pe de altă parte, o relație bună cu Israelul ne aduce, prin ricoșeu, o relație bună cu SUA. Dacă nu cumva asta înseamnă, însă, supărarea băncilor din Dubai, care s-ar putea să înceapă, brusc, să colaboreze cu procurorii în dosare de mare corupție încă nedeschise.

Nu că Dăncilă ar fi vreo lumină sau că Dragnea n-ar tânji după un soi de imunitate cum a auzit el că ar avea peste tot prietenii licuricilor, dar nu în funcție de asta ar trebui să ne gândim politica externă, cum nici în funcție de interesele unora care transportau armament în cala vaporului ori a altora care își transportă orgoliul în paltonul pe care-l aruncă spre aghiotant n-ar trebui s-o facem. Toți aceștia mai au câteva luni sau câțiva ani de mandat, în timp ce România va mai fi aici și peste câteva zeci sau sute de ani. Sigur, ultima afirmație nu este prea sigură cu astfel de politicieni.