Cel mai lent din curtea școlii

În decembrie 2015, Klaus Iohannis era pe val. Sărbătorea un an de la preluarea mandatului prezidențial și reușise să scape de guvernul PSD condus de Ponta, instalând un guvern tehnocrat. Fără să i-o ceară nici măcar unul singur dintre simpatizanții sau susținătorii săi, pe 16 decembrie 2015, Klaus Iohannis anunța triumfal: “Anul 2016 va fi dedicat unei dezbateri așezate și consistente pe tema educației, din care să rezulte o viziune de ansamblu și direcțiile majore pentru viitorul sistemului de învățământ din România. Cred că «România educată» trebuie să devină un nou proiect de țară pe care să-l asumăm și să-l ducem la bun sfârșit”. După un sfert de veac de la revoluție, România avea, fie și sub formă de enunț, un proiect de țară.
Dar 2016 nu a fost un an dedicat unei dezbateri „așezate și consistente pe tema educației”. 2016 a fost un an electoral, cu două rânduri de alegeri care, ca de obicei, au blocat țara. Au fost localele și, pe final de an, parlamentarele, care i-au tăiat iar elanul președintelui. Nu s-a dezbătut nimic despre educație, s-a vorbit doar despre penali și nepenali. Iar dezbaterea așezată și consistentă pe tema educației nu a avut loc nici în 2017 și nici în 2018.

Dar, oricum, “România educată” nu mai era proiect de țară. Se transformase în proiectul președintelui și atâta tot. Proiectul de țară, urma să aflăm pe la începutul acestui an, era altul. Care? Nu știm încă, deși ni s-a promis că el va fi introdus în dezbatere publică anul acesta, cel mai târziu în toamnă.

Pe 20 martie, Klaus Iohannis îi invita pe oamenii de afaceri să se implice “prin idei și soluții și în legătură cu Proiectul de țară pe care îl voi supune unui proces de consultare publică în lunile care urmează”. În luna aprilie, răspunzând unei solicitări a gazetei Cațavencii, biroul de presă al Președinției ne comunica: “Proiectul de țară se află în faza de redactare, fiind deja integrate cele patru contribuții tematice ale grupurilor de lucru din cadrul Comisiei prezidențiale. Acest document de viziune în privința Proiectului de țară va fi făcut public în următoarele luni, iar ulterior va fi lansată o largă consultare cu societatea civilă, mediul de afaceri, mediul academic, partenerii instituționali”.

Așadar, în aprilie, “proiectul de țară”, pentru care există și o comisie prezidențială înființată în septembrie 2016 și care se întrunise până în aprilie de doar patru ori, era în faza de redactare. Suntem în decembrie, iar redactarea nu a fost încă finalizată, cel puțin nu până azi. Măcar știm că, după cel puțin opt luni, proiectul de țară ar trebui să fie redactat impecabil.

Ceea ce, de exemplu, „României educate” nu i-a ieșit, cum remarca profesorul Radu Gologan, profesor de matematică la Politehnică și coordonator al loturilor olimpicilor la matematică: “Pe de altă parte, acele câteva propuneri concrete au și greșeli. Să vă dau un exemplu, care pentru un matematician este de râs: la intrarea la liceu, raportul propune pondere de 33% pentru examen, 33% pentru tezele naționale și 33% pentru media notelor din gimnaziu. Deci nota maximă va fi de 9,90. O lipsă de atenție care pentru noi contează. Am cam râs de chestia asta, pentru că înseamnă puțină neseriozitate”. Dar poate astea sunt principiile României educate: la intrarea la liceu, elevii nu au cum să ia mai mult de 9,90, 10 fiind, prin tradiție, nota meditatorului din Sibiu.

Din ce în ce mai mulți specialiști în educație, aflați probabil printre cei ce nu au fost consultați real la alcătuirea proiectului „România educată”, critică proiectul prezidențial pentru că, de fapt, nu ar oferi soluții, ci ar fi mai degrabă o colecție de platitudini și de lucruri care au fost, uneori, prevăzute și în legile învățământului de până acum.

Definitoriu pentru lipsa de soluții din „România educată” este modul în care sunt prezentate cele două scenarii posibile pentru învățământul preuniversitar. Unul dintre scenarii este foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă acum, al doilea scenariu propune ca învățământul liceal să aibă o durată de trei ani, iar învățământul primar o durată de șase ani. Dar președintele României, cel care a prezentat proiectul, e nehotărât: ambele scenarii sunt bune, plauzibile și aplicabile. Adică să fie bine, să nu fie rău, să nu se supere nimeni, nici călare, nici pe jos. Adică am putea face o schimbare vizibilă, dar am putea lăsa lucrurile ca și până acum, cu mici modificări.

Pentru acest proiect lipsit de soluții reale, președintele României (căci „România educată” este “proiectul președintelui României”) a muncit trei ani, din decembrie 2015 până în decembrie 2018. Pentru proiectul de țară, încă neprezentat, cam tot atât va fi muncit, în final. E OK, căci nu trebuie să ne grăbim cu astfel de lucruri. Numai că a veni, după trei ani, cu vorbăraie fără soluții e exagerat de mult. Iar acestea sunt unele dintre momentele în care ar trebui să realizăm că lentoarea în vorbire și gândire nu sunt, neapărat, semne ale chibzuinței mature. Uneori nici măcar semne ale chibzuinței nu pot fi numite.

Klaus Iohannis este comandantul suprem al forțelor armate și șeful Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Să ne imaginăm că România ar fi atacată de către un dușman extern într-o geroasă zi de sâmbătă, în urma unui ultimatum-fulger. Avioanele F16 nu s-ar putea ridica de la sol din cauza poleiului, rachetele Patriot n-ar fi, oricum, operaționale, deși sunt plătite aproape în totalitate, și tot așa. Oricum, pentru angajarea forțelor armate, terestre, aeriene și navale ar fi nevoie de un ordin al comandantului suprem. Ar fi nevoie de aproximativ o jumătate de oră pentru ca președintele să rostească apăsat ordinul respectiv. Asta în cazul în care ar exista un general român destul de curajos pentru a-l tulbura pe domnul Iohannis sâmbăta, la Sibiu.