Îmi plăcea USR, la început, ca idee. Cu mult înainte să aflu că domnul Kivu a fost un ordinar turnător la Securitate.
Îmi plăcea USR ca energie. De mulți, foarte mulți ani nu mai văzusem atâția tineri interesați de politică. Păruseră duși anii în care fumam alături de colegii mei de liceu, din clasa a IX-a, și trecea pe lângă noi Mihaela Miroiu, profă în liceul nostru, și nu ne certa că fumăm. Ne întreba dacă discutăm politică. Și eram vinovați. Zâmbetul înțelegător al profesoarei Mihaela MIroiu de atunci valorează mult mai mult decât orice zicere a sa de azi. A pus umărul la creșterea unor oameni liberi, ceea ce înseamnă mult. Chiar dacă libertățile noastre se bat azi cap în cap, tot e un câștig.
Dar să revenim la USR.
Nu știu ce profesori a avut partidul ăsta, dar cred că nu foarte buni. Din păcate.
Când îți iei lumină de la un repetent precum Coldea, nu poți spera să fii în frunte.
În aproape patru ani, USR a adus în spațiul public injuria nemăsurată, scandalul, gura mare și selfie-ul. Sunt singurele contribuții la democrație ale unui partid de la care se spera. Și, totul, ca să aflăm că, de fapt, în spatele gurilor mari se ascund banii noștri. Nu doar banii noștri, ci banii noștri folosiți aiurea.
Claudiu Năsui există în viața noastră pentru că ai lui au furat din gros în afacerea Motorola. Dan Barna există în viața noastră pentru că a fost haiduc pe invers: a luat de la bogații europeni pentru a-și hrăni familia.
Nimic concret, nici un proiect, nici o proiecție nu vin dinspre USR zilele astea. În onanismul lor suveran, copiii ăștia sunt preocupați de clarificări ideologice.
Că Mădălina Dobrovolschi o ardea cu șamani pe ayahuasca nu este nici măcar o explicație logică pentru comunicările prezidențiale.
Că votanții USR au reacționat urât la articolul de lege care nu-i mai lasă să fumeze iarbă nu este, iar, o explicație pentru haosul din ceea ce părea, la un moment dat, o variantă viabilă la orhideele lui Rareș Bogdan.
Speram, probabil, toți că, pe cârca unui idealist incurabil, cum este Nicușor Dan, se poate naște un partid. Un ceva care să ne reprezinte în Parlament. Dar s-a născut o caricatură. O odioșenie cu multe capete. O hidră de neînțeles.
Imbecili care vin cu boxa în comisii ca să bruieze lucrările. Tembeluțe care făceau selfie-uri prin Parlamant, ca să demonstreze nimic. Oameni, nene, pe care îi plătim noi, greu. Care au bani să nu mănânce din gunoi, dar o fac. Să șocheze, să mai câștige niște voturi, să mai câștige un mandat.
PSD și PNL au cinismul strâns în 30 de ani. USR n-ar fi trebuit, dar îl are. Ce păcat… iar n-avem cu cine vota. Dar, hei, după 30 de ani ori ne obișnuim noi, ori se obișnuiesc ei.
Ei s-au obișnuit… Noi, sper, niciodată!
