Cînd s-o făcut norocú’ fost-am eu dus la lucrú

La o primă auzenie, știrea că mama lui Bin Laden s-ar fi prăbușit cu avionul particular pe un aeroport din Londra mi s-a părut o farsă ori un banc prost englezesc, așteptîndu-mă să aud dezmințirea Radioului Erevan că, în realitate, nu e vorba de mama lui Bin Laden, ci de mătușa lui Obama din Kenya, care n-ar fi căzut din aeroplan, ci din cocotier, în timp ce le pregătea lăpticul verișorilor rupți de foame ai președintelui american.

Brusc însă mi-am amintit de o întîmplare cu tîlc petrecută prin anii ’80, cînd ajuns, cu chiu, cu vai, la Literarisches Colloquium din Berlin, într-o seară, văzînd o bătrînică buimacă și speriată la un semafor, i-am oferit galant brațul, ajutînd-o să treacă strada. Mîndru de fapta mea de poet crescut în patria umanismului socialist, începusem să calc a popă pe Unter den Linden, numai că din senin m-a lovit măciuca îndoielii: „Nenorocitule, dacă baba cu pricina o fi fost mămica lui Goebbels, ce te faci?”.

După ce zvonul s-a adeverit și s-au mai nuanțat gradele de rudenie, gîndii că poate Bin Laden, ca și Ion Iliescu, și-o fi iubit mama vitregă mai aprig decît pe cea originară și că, în acest caz, n-a acționat fatalul ghinioniliescu, ci mîna vreunui agent CIA, care i-o fi băgat înainte de decolare, în motorul avionului, compot de piersici în loc de lichid de frînă.

Lepădîndu-mă de morbul conspirației, nu m-am dumirit totuși dacă accidentul cu pricina s-a putut întîmpla pentru că ne bălăcim într-o lume a toleranței ori mai degrabă în haloul tenebros al puterii financiare, în care rudele celui mai sîngeros și enigmatic terorist al secolului XXI pot trăi nestingherite ba la Londra, ba la Milano, atîta vreme cît nu sînt niște români prăpădiți în căutare de lucru.