Cine n-are români, să-și cumpere

Acum patru secole, cînd capul lui Mihai Viteazul se rostogolea pe iarbă în aplauzele țărănimii înrobite, cînd voievodatele noastre orbecăiau prin sclavia impusă de Unificator și reveneau la agricultura neolitică, țări ca Anglia și Olanda (Provinciile Unite) globalizau comerțul pe mare. Capitalul privat finanța expediții temerare, trimitea corăbii la capătul lumii ca să deschidă noi orizonturi de profit. Echipajele piereau în furtuni, în boli tropicale sau în burta antropofagilor, marfa ajungea pe fundul apei sau în mîna piraților. Doar una din zece corăbii izbutea să deschidă o cale comercială, dar acea reușită răscumpăra toate celelalte eșecuri. Cu o tenacitate nebună, flotele negustorilor lacomi din Marea Nordului au oficiat căsătoria spiritului capitalist cu etica protestantă.

Între timp, decalajul dintre șerbii lui Mihai Viteazul și companiile Indiilor de Est s-a mărit. Distanța care ne separă azi de civilizația occidentală se măsoară nu atît în longitudine, știință sau morală, cît în energia dedicată profitului. Statele civilizate își întemeiază bunăstarea pe ferocitate economică, pe oportunism comercial și pe imperialism tehnologic. Politica deschide drumul acestor demoni, iar statele slabe se văd nevoite să-i accepte.

Uniunea Europeană e o companie cu capital majoritar german, britanic și olandez, care își exportă produsele către parteneri. Extinderea ei spre Est a însemnat, dincolo de umanism și teritoriu, extinderea pieței. Profitul a crescut, iar profitul crește cîtă vreme piața rămîne predictibilă, adică sub control.

România, prin liderii ei proști, nu înțelege nimic din jocul strategic și tăios al capitalului occidental. Mai mult, infrastructura instituțională politizată și, odată cu ea, mentalitățile civice lucrează stupid în dauna binelui public, sabotează brand-ul statal, spulberă solidaritatea națională din care celelalte țări își confecționează statura internațională.

În partea cealaltă, eurocorporația își urmează calea. Are scopuri clarificate și o legislație acoperitoare. Politic sau comercial, profitul e moral. Nu e de mirare, deci, că Mark Rutte, premierul Olandei, nu ne vrea în Schengen (pentru care au fost îndeplinite toate criteriile tehnice) pînă nu rezolvăm, cică, Justiția. Ceea ce trebuie să rezolvăm e, de fapt, Portul Constanța, care pune pe jar portul Rotterdam. Nu e de mirare că Emmanuel Macron, președintele Franței, e și el frămîntat de statul nostru de drept, mai ales că IAR Ghimbav nu comandă cele douăzeci de elicoptere Airbus aflate în dezbatere. Nu e de mirare că Sebastian Kurz, cancelarul Austriei, condamnă evenimentele cu jandarmi din 10 august, în timp ce Legea Off-shore, de la care OMV așteaptă taxe microscopice, se zvîrcolește în mapa Guvernului. Nu e de mirare că însăși Angela Merkel își pune protejatul, pe Manfred Weber, să-i ceară socoteală României la Bruxelles pentru aceeași Justiție și aceiași jandarmi, în contextul în care candidatul Germaniei la Cotroceni, Klaus Iohannis, se arată mai incapabil decît estimase BND.

Toți acești lideri și mulți alții care copleșesc România cu avertismente sînt în deplină legitimitate politică. Ei urmează etica și spiritul dominator ale capitalismului occidental și invadează fără să clipească teritoriile slabe.

Presiunea lor putea, firește, să aibă altă temă. Ni se putea reproșa orice, de la legislație economică la analfabetism, și de la rasism la pesta porcină. Numai că, după un deceniu și jumătate în care miceliile culturii Macovei au otrăvit apele internaționale cu anticorupție, toată lumea s-a văzut nevoită să bea acest lichid toxic și să ne sufle apoi vaporii în față.

Niciodată România n-a suferit mai mult de pe urma cetățenilor săi. Răul pe care i l-au făcut liderii s-a împletit cu uriașul deserviciu pe care i l-a făcut turnătoria la extern. De multe ori falsă, întotdeauna manipulată politic, informația propagată prin rețelele civice, politice și mediatice, administrate de Servicii, a deformat înfățișarea și caracterul României, arătînd competitorilor ei europeni un chip bolnav și un suflet laș, schimonosite de lupta politică, devastate de schizofrenie instituțională, numai bune de pălmuit cu sloganuri ipocrite și cu cereri comerciale. Sîntem o țară care practică autoșantajul, care se batjocorește și se sugrumă de una singură. Nimeni în afara noastră nu poate fi învinuit pentru felul în care ne tratează Occidentul.

Dacă priviți harta rutieră a Europei, veți vedea că rețeaua de autostrăzi se oprește la frontiera de vest a României. Lăsînd Ucraina la o parte, nici o altă țară din împrejurimi nu arată mai prost, nici chiar Belarus. Iar cei ce-și închipuie că Mihai Viteazul ar fi asfaltat mai bine se înșeală, așa cum s-au înșelat țăranii legați de glie.