Patriarhul Daniel este omul gesturilor pline de simboluri și, în același timp, pare a crede că simbolurile fără fast nu prea au cine știe ce valoare.Așa se face că întâlnirea a doi cetățeni particulari cu tendințe megalomane atunci când vine vorba de instituțiile pe care le conduc a dus la apariția primului acord dintre BOR și MAI: cel în care Poliția, Armata, Poliția Locală și alte instituții generic numite „organe de ordine“ urmau să asigure distribuția luminii sfinte. Poate că ar fi fost un bun prilej pentru ca Poliția să fie ușor umanizată. Poate că, primind ordin să se poarte creștinește, polițiștii aducători de lumină ar fi schimbat, fie și pentru puțină vreme, imaginea pe care o are instituția. Poate că și polițiștii locali ar fi devenit pasabili. N-ar mai fi fost băieții ăia dotați din senin cu uniformă și autoritate care-și sumețesc importanța pe străzile patriei, de când a intrat în vigoare starea de urgență. Direct mareșali par a fi unii dintre ei, cei care știu să citească și au înțeles, cumva, că acum au statut de polițiști reali, că nu mai sunt doar niște amărâți de paznici de spații verzi, niște detectivi de panseluțe strivite, niște mega-responsabili pentru păstrarea ierbii în culoarea verde.
Dar, cumva, statul român are multe alte treburi decât să asigure respectarea simbolică a ritualurilor unei instituții private, cum este Biserica. Forțele de ordine nu luptă „în umbra crucii“, precum armatele medievale, în care statul și Biserica erau aproape unul și același lucru. Într-un stat modern și laic, toate religiile au dreptul de afi tratate egal. Nu poți transforma statul în slujitorul supus al unei instituții private, oricâtă tradiție ar exista în această direcție.
Dincolo de asta, poate că, în noaptea de Înviere, autoritățile aveau și alte lucruri de făcut. Poate nu aveau timp să aprindă și să împrăștie lumânări, câtă vreme încă mai trebuiau să asigure filtre și patrule. Infracționalitatea nu semnase niciun protocol cu MAI și nu anunțase că vrea să renunțe la activitate în perioada respectivă, astfel încât polițiștii să-și poată lua liber întru creștinătate.
Până la urmă, greu de spus exact de ce, volumul megalomaniei a fost dat mai jos. A ieșit președintele Iohannis la televizor și a zis că nu e bine. Iar Orban, care avusese altă părere, s-a sucit și l-a tras la răspundere pe Vela. Care s-a dus spăsit la Patriarh și a renegociat. Ar fi fost momentul lui de glorie, oamenii ar fi reținut că Marcel Vela, el însuși, cu puterile supraomenești pe care le are,a dat lumină sfântă de la Ierusalim în fiecare casă.
Dar n-a fost să fie. Și, brusc, a fost totul mult mai uman, mai firesc, mai cald și pe alocuri emoționant. Biserica și-a amintit că este, totuși, apreciată de o mare parte a populației. Că mai are susținători reali. Și s-a organizat. fără tămbălău, fără coloane de TAB-uri și Humvee, fără scandal. Preoții au preluat lumina și s-au pus în fruntea voluntarilor, împărțind chiar ei lumina către cei ce nu aveau voie să mai vină la biserică. Dintr-o paradă fără alt rost decât gonflarea imaginii lui Vela în ochii alegătorilor am asistat, în liniște și cu smerenie, la un Paști altfel. Poate mai încărcat de spiritualitate decât multe altele de până acum.
Deși nu asta și-a dorit, Biserica Ortodoxă Română s-a trezit extrem de câștigată. Atât la capitolul imagine, dar mai ales la capitolul maturitate. Fiindcă n-a mai avut încotro și fiindcă nu putea să pară iresponsabilă, sfidându-și principalul finanțator, BOR a reușit să-și găsească, fie și pentru o noapte, drumul. Poate i-a fost mai ușor pentru că umbla cu lumânările în mâini. Poate și oamenii ieșiți la porți sau coborâți în fața scărilor de bloc i-au arătat pe unde să o ia. Poate că nu îl învață pe de rost de acum, dar, dacă-l repetă, îl vor ști. Acolo pe unde au mers în noaptea de Înviere sunt mulți oameni care nu doar de lumină au nevoie, ci și de altfel de ajutor. Poliția, care ar fi descoperit un rezervor ascuns din care să-și alimenteze toate mașinile pentru o noapte, ca să ducă lumină, nu va căuta la fel de atentă benzină și disponibilitate pentru a-i ajuta pe bătrâni și pe toți cei în nevoie. Biserica ar putea să o facă, punând încă un pas spre contemporaneizare. Dacă nu a obosit-o smerenia de Înviere, desigur.
