Brusc, aparent de nicăieri, a izbucnit în spațiul public scandalul subvențiilor pe care le primește sau nu le primește cultura de la stat. S-a descoperit, la fel de brusc, faptul că, în România, cultura este subvenționată în foarte multe dintre ramurile sale. Sau genuri, sau nici nu știu cum să le spun. Culmea, cele mai mari subvenții se duc în zona cea mai vizibilă, cea a spectacolelor. Zonă care, în alte țări, produce bani și plătește taxe importante la buget. Dar nu în toate țările, nici măcar în toate țările UE.
De aici, pot porni diverse discuții, diverse linii, diverse aberații. Dar să pornim de la principiu: trebuie sau nu subvenționată cultura?
Într-o țară ca a noastră, în care educația este la pământ, iar cultura nu are cum să fie apreciată financiar la adevărata ei valoare, da, eu cred că trebuie să subvenționăm cultura. Cum o facem e problema.
Umberto Eco are un text în care își explică opinia lui. Cum că un Minister al Culturii este inutil, că nu e nevoie să subvenționezi cultura, pentru că foarte mulți scriitori celebri și de geniu s-au finanțat singuri în viață, nu au trăit din subvențiile statului, reușind, totuși, să împace slujba de băcan cu timpul necesar scrierii unei capodopere. E singurul text al lui Eco – din câte am citit eu – în care este ușor egolatru. Eco a făcut o avere din cărțile sale. Sigur că el nu avea nevoie de subvenții. Dar nici nu muncea ca băcan. Era profesor universitar și și-a construit foarte atent publicările, astfel încât să dea lovituri de casă. Un bun semiolog, un romancier ce-l precedă (cu mult mai multă cultură în spate și incomparabil stilistic) pe Dan Brown, Umberto Eco nu era chiar obiectiv. Mai ales că, în textul respectiv, nu vorbea decât despre scriitori. Or, nu doar scriitorii constituie ansamblul culturii produse de o nație.
Pictorii și sculptorii sunt o categorie aparte printre producătorii de cultură. În cazul lor există, de foarte multă vreme, o industrie. Ea a fost construită de către galeriști și intermediari de artă. Este, acum, unanim acceptat că o pictură sau o sculptură (cu derivatele lor) sunt o investiție pentru viitor. Cumpărată azi cu 1.000 de euro, o pictură se va putea vinde, peste ani, de zece ori mai scump. E doar un exemplu.
Dar în cărți, în piese de teatru, în spectacole de teatru sau în spectacole de operă nu investesc toți les nouveaux riches, pentru că nu le pot pune în sufragerie. Și nici nu le pot vinde, neapărat, în profit, peste ani.
Acestea sunt domeniile în care statul român mai subvenționează câte ceva. Subvenționează edituri, finanțează complet teatrele și operele. Fără finanțarea statului, teatrul românesc ar înceta să existe mâine. Teatrele de operă cu atât mai mult. Nu există nici măcar un singur teatru, în România, care să poată câștiga suficienți bani pentru a supraviețui, pentru a putea produce spectacole, pentru a putea răspândi cultura în rândul maselor. Sună aiurea asta cu masele? Poate, dar masele au nevoie de asta, au nevoie de orice alternativă posibilă la îndobitocirea oferită de orice alte medii.
Atunci când ești subvenționat de stat, ai obligația morală de a face cultura accesibilă. Despre asta nu vorbesc protestatarii de duminică. Ei vor onorarii mari, pe măsura talentului. E normal. Dar le vor de la stat. Unii au salarii mari, pe măsura legilor, nu neapărat a talentului. Și le înzecesc, uneori, muncind prea mult pentru meseria lor și dând reprezentații doar de dragul banilor.
Pentru mulți dintre actorii care protestează adeseori, locul lor de muncă de la teatrul unde sunt angajați for life nu este, de fapt, decât o sinecură. Și o tratează ca atare. Joacă în diverse șușe prin baruri sau pe scene din provincie unde se folosesc de numele câștigat pe banii noștri. Și nici unul, nici măcar unul nu are coaiele necesare pentru a propune o reformă adevărată a sistemului.
Știu teatre de provincie, la care megastarurile scenei bucureștene se uită cu scârbă, care au mult mai multe spectacole bune într-un an decât suprafinanțatul Teatru Național, decât multe alte teatre cu blazon, blazon în spatele căruia se ascund niște mediocri. Știu – i-am văzut jucând – actori de câteva zeci de ori mai buni dacât Mihai Călin, de câteva ori mai buni decât Marius Manole. Dar n-au PR. Pentru că bugetele teatrelor în care joacă nu includ și asta. Sau pentru că nu vor să adopte un trend politic trecător.
Da, e OK ca statul să subvenționeze cultura, dar ar fi OK să și controleze unde se duc subvențiile. Că sunt dați afară oameni de la ArCuB chiar nu mă doare. Că managerul TNB a decis că actorii sunt mult mai importanți decât personalul tehnic e problema lui. E chiar o chestiune de management. În loc să-ți faci spectacolele cu actori colaboratori, tu preferi să îi angajezi pe toți, pe viață, pe salarii din ce în ce mai bune, dar să-i ignori pe ăia fără de care spectacolele nu pot fi puse în scenă. Genial management.
În cazul oricărui actor există, de obicei, o dublură. Cineva care știe rolul și poate să-i ia locul oricând. În cazul multor tehnicieni din teatru, această dublură nu există. Dar, hei, acum am descoperit că ar fi fost nevoie de așa ceva! Și ce facem? Un protest, desigur. Pentru că, altfel, ar trebui să dăm din banii noștri nemeritați, nejustificați de numărul de spectatori, pentru a-i putea plăti pe nimicii ăștia pe care, altfel, îi cam desconsiderăm.
