De ce e mai coruptă stînga decît dreapta

Cine a furat mai mult: PDSR-ul lui Ion Iliescu în lungul și înverșunatul lui jaf din anii ’90 sau CDR-ul lui Constantinescu în haotica guvernare din anii 1996-1999? Cine s-a îmbogățit mai tare: mafia lui Năstase în anii 2000-2004, mafia lui Tăriceanu în anii 2005-2008, mafia lui Băsescu în anii 2009-2012, mafia lui Dragnea în anii 2016-2019 sau mafia lui Orban-Cîțu în anii 2020-2021?

Sînt aceste mafii, mafii?

Fără discuție că sînt, cîtă vreme au fost și sînt organizate pentru sustragerea banilor de la stat prin scheme de interes privat cu aparență legală, dar în realitate penale. De furat, prin urmare, e sigur că au furat cu toții, în numele partidului sau în nume propriu, numai că percepția nivelului de hoție și, deci, clasamentul penal au fost stabilite prin alte mijloace.

E știut că cine are Parchetele și Serviciile poate fura și, în același timp, rămîne în libertate. Invers, cine nu le are merge la DNA sau la pușcărie. De 15 ani, procurorii au fost ai dreptei politice. De 15 ani, procurorii-șefi sînt numiți de dreapta politică și au făcut dosare mai mult stîngii politice. De 15 ani, șefii Serviciilor sînt numiți de dreapta politică și au interceptat mai mult stînga politică. Ăsta e motivul pentru care dreapta politică a mers la DNA și la pușcărie mult mai puțin ca stînga. Stînga a fost întemnițată sau fugărită cu dosare la nivel de prim-ministru, ministru, șef de partid sau chiar fost președinte, în timp ce dreapta se menține, ocrotită de sistem, pe poziția penalului mai mic.

Un exemplu dintre deținerea pîrghiilor și liniștea penală e Băsescu. Cîtă vreme a dispus de serviciile ofițerilor și magistraților s-a putut îmbogăți nestingherit, împreună cu familia, apropiații și neprețuita lui consilieră, dar cînd a pierdut controlul pe instrumente a pierdut și legitimația de beneficiar. Acum se zbate, cu întreaga familie încolțită de dosare, să scape el însuși de detenție.

Dreapta, deci, nu are același număr de dosare ca stînga, deși are aceeași vocație penală. Asta pentru că stînga n-a mai avut ocazia să facă un dosar politic din 2004, de pe vremea cînd la Justiție era Rodica Stănoiu, zisă și agenta Paula, o informatoare a Securității care n-a reușit să-l bage la pușcărie nici măcar pe Băsescu, inculpat în dosarul Flota.

Mai mult, stînga, adică pesediștii, n-au știut să integreze Parchetele cu Serviciile și să combine interceptările ilegale cu elanul politic al procurorilor fidelizați, așa cum a știut dreapta. Pesediștii n-au avut destulă minte să organizeze media, ci s-au mulțumit s-o plătească, după cum n-au înțeles avantajele recrutării societății civile.

Rezultatul a fost o continuitate a dreptei la butoane și la măciuci. Fiind urmărită penal mai mult, stînga și-a adjudecat o porție mai mare de corupție. Propaganda a făcut din asta un lucru greu de uitat. În vreme ce stînga a fost strivită de plîngeri penale și sesizări din partea unor cetățeni sub acoperire, dreapta nu s-a confruntat cu nici un denunț. Organele nu s-au sesizat mai deloc în legătură cu oamenii dreptei, din simplul motiv că aceste organe erau ale dreptei.

Monica Macovei a putut să-i tăvălească pe șefii stîngii prin pulberea campaniei anticorupție, în timp ce ea a beneficiat de nesesizarea încăpățînată a Parchetelor pentru sustragerea de documente secrete din arhiva SIPA sau pentru anchetarea studenților din Piața Universității, iar atunci cînd, în cele din urmă, a fost deschis un dosar, el a fost deschis doar pentru a închide cazul. Judecătorul caratist Vasilică Dănileț a putut împroșca ani la rînd stînga cu etichetele „corupt“ și „penal“, în timp ce pentru săvîrșirea infracțiunii de divulgare de secrete către o putere străină, constatată în cablogramele WikiLeaks, nu s-a sesizat nici un procuror. Klaus Iohannis i-a acuzat ani la rînd pe pesediști că fură, fără ca un singur procuror să-i deschidă și lui dosar pentru marea retrocedare ilegală a imobilelor din Sibiu către FDGR.

E o listă lungă a dezechilibrelor penale între stînga și dreapta. În fond, această listă e istoria politică a ultimului  deceniu și jumătate. Clasa noastră politică a adoptat valorile și mecanismele oferite de Servicii și, în loc să construiască proiecte naționale, a irosit timpul cu fabricarea dosarelor și cu subordonarea instituțiilor. Stînga pesedistă, mai grea de cap, n-a înțeles aceste tehnici decît superficial și a forțat, fără rezultat, schimbări în schemele de personal. Dreapta, mai bine asistată de structuri, a beneficiat de sprijin concret, pe care l-a răsplătit de la buget.

Dreapta și stînga se califică în mod egal în etapele superioare ale meciului penal. Pesediștii și peneliștii, poate și pluseriștii, se încadrează în portretul politicianului român: lacom, incompetent și hoț. Grav e faptul că lupta între tabere se duce cu mijloace din care democrația lipsește tot mai mult. Iar poporul a înghițit această întrecere în dosare ca pe o momeală pe care n-o mai poate scuipa.