Aș vrea să fiu o cioară, să nu plătesc chirie
salcîmului în care mi-am înjghebat un cuib,
să iau în cioc un vierme, dar nu pe datorie,
cu grijă la conceptul „mănînc, dar nu mă îmbuib“.
Să îmi dezmierd puiuții plăpînzi cu caș la gură,
ce-mi par că au în dînșii ceva din Cupidon,
să îi trimit la Oxford, pe acoperiș, o tură,
să-mi croncănească seara cu-accent anglo-saxon.
Că dragostea de cioară nu are-asemănare,
dacă îi cade unul mai mototol din pom,
se iscă-n cioroime o sfîntă disperare
să nu-i omoare puiul vreun pui zălud de om.
Voi, care-i ziceți „cioară“ copilului în zdrențe,
fiindcă în sinea voastră vă credeți porumbei,
aveți în tărtăcuță doar paie și carențe:
nu știți că porumbeii se papă între ei.
