Cine-ar dori să afle rădăcinile tehnocrației românești n-ar trebui să sape mai mult de un metru și jumătate în Ghencea Militar spre a da de mămica spirituală a domnului Curaj.
Spre deosebire de Nea Nicu, dăruit de la natură cu feminitate și lirism, ceea ce-l făcea să scornicească, din cînd în cînd, cîte o poezie cu rime împiedicate și să pingelească vechile cîntece pașoptiste ca pe ciubote, de ajunseseră trei culori cunosc pe lume să urce spre comunism în zbor, Elena era mai bărbată și mai tehnocrată.
Urzicată de virgula dintre subiect și predicat și chinuită încă de pe vremea regimului burghezo-moșieresc de otrava limbii române consumată în doze homeopatice în cele trei clase primare care i-au marcat destinul de savantă, în clipa cînd a răspuns, în cadrul Partidului, de știința, cultura și educația socialistă, s-a răzbunat, astfel că, din toate școlile profesionale și din liceele cu profil tehnic, orele de limba și literatura română au fost ușuite spre țările calde, ca să le ia locul orele de atelier și de practică agricolă.
Aidoma globului pămîntesc, care în gîndirea hindusă se sprijină pe spinarea unor elefanți, templul învățămîntului românesc s-a sprijint din clipa aceea pe cocurile celor patru gîște tehnocrate: Lina Ciobanu, Suzana Gîdea, Alexandrina Găinușă și Ana Mureșan, îndopate cu funcții de conducere exact cînd Iohannis și guvernanții săi buchiseau la limba română fără profesor.
Încartiruiți în suavul program Scriitorii – ajutoare de nădejde ale Partidului, membrilor redacției României literare li s-a pus la dispoziție un autocar, spre a se întîlni la Vaslui cu cadrele didactice din oraș, unde n-au lipsit nici fantomele foștilor profesori de limba română, ce pluteau în irealitate aidoma voievozilor cărora li se demolaseră lăcașurile de cult și nu-și mai găseau liniștea în Epoca de Aur.
Atunci am comis acel scurt reportaj despre Profesorul de limba română, care cere mai multe ore de predare pe săptămînă, strecurat în căpița cu articole omagiale din mijlocul revistei, în care cenzorii cu vigilența adormită nu se mai oboseau să caute șopîrle.
Nu-mi amintesc cine s-a fript pînă la urmă încercînd să scoată acea castană din foc, dar trebuie să recunoașteți, domnule ministru al Învățămîntului, că am dat dovadă atunci de un futter curaj ce vestea, într-un fel, și venirea dumneavoastră pe lume.
Scurt reportaj în sprijinul profesorului de limba română,
care cere mai multe ore de predare pe săptămînă
Vara însoțește elevii la atelierul mecanic
toamna numără rîndurile de porumb
iarna zvîrle zăpada din fața școlii
primăvara cîntă la căminul cultural
mărețul timidul profesor de limba română
muncitor calificat în uzinele Sadoveanu și Tudor Arghezi
printre rigle și logartimi
printre fierăstraie și strunguri
își face și el loc într-o salopetă ușoară de cuvinte
și abia apucă să învețe copiii că H2O
se numea pe vremea străbunilor apă
că-i firesc să spui bună ziua și nu radical din 14
apoi să-i explice elevului Bujie Ion
că H.P.B. nu-i o întreprindere oarecare
ci-i chiar Hortensia Papadat-Bengescu
că noi n-am avut timp să ridicăm piramide
și ne-am îngropat faraonii în folclor
că limba română e inoxidabilă… Stop!
Și din nou H2O, radical din 14, H.P.B.,
fiindcă ora de limba română s-a și terminat
și abia peste o săptămînă ne vom mai vorbi.
