Depinde cum privești femeia oarbă

Cînd spunem „justiție”, spunem „politică”. Cu aerul că invocăm absolutul spunem, de fapt, povestea unui exces. Așa cum arată faptele, justiția e numele îmbunătățit al lăcomiei, al cruzimii și al urii, săpat în piatră uneori, alteori așternut pe hîrtie. Despoții și oamenii de rînd au înțeles să-și adăpostească natura slabă sub paravanul unui regret social consimțit. Lupta pentru putere și frica de putere sînt părinții naturali ai justiției, acest cuvînt ajuns sacru tocmai prin neputința lui.

De la Codul lui Hammurabi la Cartea Exodului, de la sacrificiile rituale din Anzi la ghilotina lui Robespierre, de la uciderile din Paleolitic la Declarația Universală a Drepturilor Omului și de la CEDO la arderile pe rug, justiția s-a înfăptuit doar prin regula jocului de putere. S-au scos ochi, s-au tăiat mîini, s-au mutilat sclave, s-au incinerat oi, s-a spînzurat, s-a împușcat, s-a făcut pușcărie și s-au plătit despăgubiri după cum a cerut un regim politic sau altul. Justiția are atîtea fețe cîte are politica. E colecția de măști a Puterii. Justiția duce povara relativismului istoric și, din această cauză, e mai lipsită de precizie decît femeia oarbă drept care se dă.

Cu toate astea, justiția e indispensabilă societății. Fără ea s-ar omorî și s-ar fura mai mult, ar crește neliniștea socială și ar fi imposibil de menținut la putere imperfectele, dar necesarele regimuri democratice. Cu tot relativismul și aproximațiile ei, justiția e o propunere socială reușită, mai ales cînd expresia ei concretă, prinsă în legi și proceduri, e rezonabilă.

Justiția propusă, așadar, de Monica Macovei (care viza trecerea puterii în mîna președintelui) e la fel de legitimă ca justiția propusă de Florin Iordache (care urmărea dezincriminarea unor fapte), după cum justiția propusă de Rodica Stănoiu (care avea ca scop controlul dosarelor politice) e la fel de legitimă ca justiția propusă de Mircea Ionescu Quintus (care dorea distrugerea dosarelor de informator). Justiția nu poate fi decît fotografia politică a unui context, iar evoluția ei e albumul cu poze al unei națiuni.

De aceea, a te fanatiza pe tema independenței Justiției e lipsit de sens. Justiția nu e independentă fiindcă tot ceea ce o compune e atins de politică. Legile pe care se întemeiază sînt produse într-un Parlament dominat de o majoritate politică. Dacă majoritatea e pesedistă, atunci legile sînt pesediste. Dacă majoritatea e pedelistă, atunci legile sînt după chipul și asemănarea lui Băsescu. Nu e nimic independent în construcția legilor și nici un scop care poate fi atins politic prin ele nu e lăsat la o parte.

Apoi, instituțiile și oamenii care aplică aceste legi sînt produsul acțiunii politice. În România, judecătorii și procurorii sînt numiți politic, la fel membrii CSM și ai Curții Constituționale. Practic, cu excepția clasei politice înseși, magistratura e clasa cea mai politizată din țară. Alternativ sau în continuitate, după cum se pronunță lumea la vot, legile și magistrații bat într-o linie politică sau alta. Independente rămîn doar așteptările oamenilor de rînd, speranțele și credulitatea lor.

În rest, totul e politic și egal în legitimitate, de la arestarea lui Adrian Năstase la clasarea dosarului „Flota”, de la închiderea dosarelor lui Iohannis la condamnarea lui Dragnea, de la implicarea ofițerilor în anchete penale la punerea lui Kövesi sub acuzare, de la campania anticorupție la ordonanțele date de guvernul PSD-ALDE. Tocmai pentru că are densitatea și volumul politicii, justiția e o momeală eficientă pentru mase. Oamenii vin cu partea lor de neatenție și fac din justiție un principiu radical. De aici încep scandalul și irosirea.

Între politică și justiție e o legătură otrăvită și indestructibilă. Politicienii – toți politicienii – folosesc Justiția sub pretextul dreptății, dar ceea ce îi atrage, de fapt, e posesia ei. Îi interesează doar abuzul, fiindcă, fără abuz, puterea e o plicticoasă slujbă la stat.