De ce se ratează complet partidele și politicienii așa-zis noi atunci când ajung la putere sau în apropierea ei? E o întrebare pe care uneori nici măcar nu vrem să ne-o punem, pentru că ar însemna să dăm dreptate celor care avertizează din timp că nu poate exista o reformă adevărată a lumii politice doar prin schimbarea protagoniștilor, dar în totala absență a schimbării cât de mici a sistemului electoral, a modului în care se politizează absolut toate funcțiile din sistemul bugetar și așa mai departe.
Dar se ratează partidele și oamenii noi din politică? Da, se ratează, se pierd, dispar. Din punctul de vedere al alegătorului, mereu încrezător spre credul, mereu plin de speranță că de data asta va fi cu totul altfel.
Într-o țară fără obiective serioase pe termen lung, nici n-are cum să existe o clasă politică în care să reziste oameni care vor cu adevărat altceva.
Politicianul român, de tip vechi sau de tip nou, este perfect dibuibil încă din fragedă pruncie. Îl găsești în asociațiile de elevi sau de studenți, luptând teoretic pentru schimbări esențiale în sistemul educațional, schimbări care nu pot avea loc în scurta perioadă pe care el, viitorul politician de succes, o petrece în vreuna dintre etapele transformării sale prin educație. La cum este structurat învățământul românesc, cu greu ai la dispoziție mai mult de patru ani de activism într-o formă de asociere care să reprezinte un ciclu educațional. Ciclul primar, cel gimnazial, liceul sau facultatea nu-ți lasă decât câte patru ani de luptă pentru drepturi și reforme. Preșcolarii au chiar și mai puțin la dispoziție pentru a se organiza și pentru a-și promova proiectele. Iar prioritățile se schimbă la fel de rapid ca generațiile care trec prin școală, proiectele de viitor fiind cu totul altele din maximum patru ani în patru ani, dar, de obicei, se schimbă mai repede. Reformarea educației românești nu are cum să fie înfăptuită de tinerii elevi sau de studenți, pentru că ei nu au timp pentru asta, ci de către politicienii care provin din elevi și studenți. Doar că, după ce statutul lor se schimbă, după ce încetează a mai fi elevi sau studenți, interesul pentru reformarea sistemului dispare brusc. Cei cu adevărat implicați, destinați din naștere implicării, vor continua să-și dedice viața reformelor, dar în domeniile în care activează după absolvirea școlii până când ajung, inevitabil, în politică.
Crescuți în cicluri de câte trei-patru ani încă de când au pășit peste pragul creșei, tinerii politicieni nu au cum să gândească în etape mai lungi, nu au cum să construiască. Ei vor acum, pe loc, pentru că mâine s-ar putea să-i prindă în altă parte, cu noi provocări, noi reforme de dus până la sfert.
Despre lipsa unui proiect de țară nici nu mai are rost să discutăm. Nu este și nici nu va fi preocuparea clasei politice românești existența unui proiect de țară, cu obiective pentru următorii 30-40 de ani. Este ceva mult prea complicat, mult prea solicitant, presupune viziune și renunțări. Poți cere așa ceva de la politicieni care, după doar patru luni de mandat public, nu vor decât să doarmă?
De ce se ratează partidele și oamenii noi din politică? Pentru că singurul atribut este prospețimea și atât. De fapt, nu vorbim despre diferențe conceptuale, ci doar despre foamea lupilor tineri care nu vor să piardă vremea, vor să ardă etapele și să ajungă mai repede în locul lupilor prăfuiți, despre care ei cred că le-a ajuns, că au strâns destul. Așadar, nu vorbim de partide noi și de oameni noi, ci despre partide tinere și oameni tineri. Asta e tot.
Iar tinerețea, cu extrem de puține excepții, nu garantează nici măcar schimbul de mentalități.
PLUSR morfolește printre gingii „Revoluția bunei guvernări“. E o bătaie de joc la adresa ideii de revoluție ca schimbare de paradigmă, ca amplă schimbare socială și politică. Singura revoluție de care este capabil acest partid de oameni pretins noi este parcurgerea completă a orbitei desemnate pentru ei, iar orbita PLUSR, asemeni orbitelor tuturor partidelor, are în centru doar interesele celor mai zgomotoși și răzbătători membri.
Din decembrie 2020 și până în martie 2021 s-au negociat funcții și s-au căutat oameni care să ocupe aceste funcții în interesul partidului și în cel propriu. Nu este nici urmă de revoluție în asta. În plus (și în usr), nici măcar nu există în acest moment vreun program de revoluție, vreun plan concret al schimbărilor pe care ajungerea la putere a oamenilor noi le va aduce, vreodată.
Cumva, au ajuns la putere toți carieriștii cu influențe corpo, care au reținut din interviul de angajare doar faptul că peste cinci ani se văd într-o funcție de conducere. Căci – nu? – asta e întrebarea clasică: „Unde te vezi peste cinci ani?“. Și toți cei care au ajuns azi șefi de ministere, parlamentari, europarlamentari, fix în funcțiile astea se vedeau acum cinci ani. Doar că nu s-au pregătit pentru ele absolut deloc. S-au pregătit doar să ajungă acolo. Pentru că întrebarea este tâmpită în sine. Ea ar trebui să fie „Ce vei face peste cinci ani?“.
De ce se ratează partidele și politicienii noi? Nu se ratează, de fapt. Conform planului lor de dezvoltare chiar nu se ratează, își îndeplinesc obiectivele. Ceea ce ratează, cu brio, sunt schimbarea, revoluția, reformele, evoluția.
E greu spre imposibil să aștepți schimbări și fermitate și mai ales concepte revoluționare de acolo de unde lucrurile astea nu pot veni pentru că lipsesc unele dintre elementele fundamental necesare concepției: coaiele. Când te scopești singur, ca să nu deranjezi la negocieri, ca să obții mai mulți prefecți, mai mulți secretari de stat, mai mulți miniștri, n-ai cum pretinde că, de fapt, participi la procrearea unei lumi/țări mai bune. Imaculata concepție este istoric și omenește dubitabilă, o metaforă frumoasă. Emasculata concepție este, se vede treaba, imposibilă.
